Passe-partout e un cuvânt
franțuzesc (există, însă, și o variantă românizată, ortografiată
paspartu, recomandată de Academie). În limba lui Molière și
a lui Ionesco,
passe partout înseamnă (după dicționarul
Petit Robert): 1. cheie universală, șperaclu; 2. joagăr,
ferăstrău cu două mânere; 3. cadru de carton pentru fotografii,
desene etc.; 4. perie cu care brutarii înlătură făina de pe pâine
sau perie de spălat automobilul; 5. (fig.) ceva valabil
pretutindeni, întotdeauna sau în toate situațiile.
Passe-partout este numele unei
trupe din București care face (să spui a “juca” ar fi, cu referire
la ceea ce construiesc membrii ei, mult prea puțin) un teatru
românesc și, deopotrivă, cosmopolit, adică universal (vezi sensul 5
de mai sus). Un gen de teatru care primește în cadrul lui orice
subiect (vezi sensul 3). Un gen de reprezentație care disecă
realitatea (vezi sensul 2), înlătură ceea ce este, teatral, de
prisos (vezi sensul 4) și caută cheia potrivită pentru poarta
sufletului (vezi sensul 1). Este teatrul passe-partout. Teatrul
nonverbal marca Dan Puric. Pentru că la început a fost Dan Puric.
Acum e Passe-partout, iar Dan Puric stă în spate și, cu iubire
veghetoare, îndrumă și corectează. Și se bucură odată cu publicul
de prestația (conform DEX: prestație â muncă de scurtă durată, de obicei gratuită,
efectuată pentru lucrări de interes public) trupei pe care a
creat-o și, mai ales, se bucură de bucuria ciracilor lui pentru
bucuria produsă spectatorilor.
Anul 2010, an de criză (ce bogați
sunt anii de criză în realizări artistice!) a însemnat pentru
Compania Passe-partout – Dan Puric patru premiere, patru spectacole
diferite în unitatea lor (
Gunoiul și ghiocelul nu l-am
văzut, așa că vom scrie numai despre celelalte trei, intrate în
repertoriul permanent al trupei).
Primul, cronologic, a fost
Fantasmagoria (26 februarie, sala Rapsodia), realizat de un
trio de basarabeni care au trecut, fără ordin, Prutul (Vadim Rusu,
care semnează și regia, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu), însoțiți
în fanteziile lor de un botoșănean (Petre Voicu). La ora
spectacolului ningea în București, iar pe scenă, după ce s-au stins
luminile sălii, a început să șuiere viscolul siberian, prin care
aveau să hălăduiască, timp de un ceas, păcălicii noștri, căutând
drumul spre buricul Occidentului, întâlnindu-se cu urși albi și
corbi negri, încercând să se încălzească la o sticlă de votcă sau
în saună. Aveau să iasă din nemărginirea slavă abia în finalul
scăldat în culorile și ritmurile exuberante ale Africii și în
glasul cald al lui Miriam Makeba. S-au aprins luminile, vraja s-a
rupt, spectatorii s-au trezit și nu s-au oprit din aplaudat decât
după ce li s-au umflat palmele.
Un spectacol atât de zgârcit cu
mijloacele tehnice (decorul este aproape inexistent), susținut doar
de mișcările trupurilor, de lumina câtorva reflectoare folosită cu
parcimonie și de fundalul sonor, fără nici o vorbă, reușește totuși
minunea de a musti de expresivitate. Scena însăși pare uneori prea
mare, o risipă inutilă de spațiu într-un teatru al
esențelor.
În comparație cu sobrietatea aceasta,
Royal Fashion (premiera pe 10 mai, de Ziua Regalității,
spectacol realizat împreună cu Teatrul Național de Operetă, care îl
și găzduiește pe scena sa) este un dezmăț: costume (Doina Levința),
scenografie (Corina Grămoșteanu), ba chiar și “light design” (Sorin
Vintilă), coregrafie (Traian Vlaș) și un corp de balet (evident, al
TNO). Un adevărat regal. Și totuși, tabloul cel mai impresionant
spune în mai puțin de un minut ce a fost comunismul fără nici un
actor pe scenă, doar prin muzică, lumină și câteva elemente
esențializate de decor. Teatrul marca Dan Puric (care semnează
scenariul și regia) se poate face nu numai cu un decor sumar și cu
costume nepretențioase, ci, iată, se poate debarasa, uneori, până
și de actori! Totul este, teatral, posibil, cu condiția să ai
într-adevăr ceva de spus și suficientă imaginație pentru a găsi
modalitatea artistică de comunicare.
Royal fashion este un
spectacol multilateral, vorbește despre trecut și despre prezentul
continuu, este deopotrivă sobru și glumeț, în doze care fac
întregul ușor digerabil și plin de savoare. Regalitatea nu este, în
acest spectacol, o formă de guvernământ, ci o ipostază umană, o
chintesență a maiestuozității, a eleganței, a frumuseții exterioare
și interioare, a bunului gust, într-un cuvânt, a nobleței, a
calității umane la superlativ – contrariul abjecției și al
superficialității, al neamprostiei, al reprobabilului și, în fond,
al lipsei de dumnezeire.
Royal fashion este o simfonie,
cu timpi diferiți, cu Dan Puric compozitor și dirijor și cu un
ansamblu de interpreți a căror bucurie de a (se) juca sintonizează
în vibrația orchestrală generală – un recital
colectiv.
O întoarcere în timp este și
România – închis pentru inventar (premiera pe 28 noiembrie
2010, sala Rapsodia; cu Dragoș Hulubă, Eduard Adam și Violeta
Hulubă). Un spectacol lipsit de încrâncenare despre viața de zi cu
zi în “epoca de aur”. O evocare plină de umor, un haz de necaz cum
numai noi, românii, știm să facem. Și o demonstrație de forță: a
forței de a evoca fără cuvinte, (aproape) fără decoruri și fără
costume “create de”, o lume și un stil de viață – viața ca
supraviețuire cotidiană (cu satisfacția cetățeanului-vânător de a
fi “făcut rost” de ceva produse avicole sau de niscaiva portocale)
și ca trăire autentică în imaginar (ce-a fost “înainte”, ce este
“dincolo”…). Un stil de viață care se sfârșește în rafale de armă
automată și în scâncetul nou-născutului postdecembrism (speriat,
oare, de răpăitul puștilor sau de presimțirea a ceea ce avea să
vină?).
Într-o lume a poluării cu
superficialitate, vulgaritate, hedonism și conformism mai există
oaze cu aer pur. Să le descoperim și să ne bucurăm, împreună, de
ele!
În imagini: 1. Afișul spectacolului
“România – închis pentru inventar”; 2. Afișul spectacolului
“Fantasmagoria”; 3. Afișul spectacolului “Royal Fashion”; 4. Dan
Puric
