Obscena pasăre a nopții/ de José Donoso Yáñez

José Donoso Yáñez (5 oct. 1924-7 dec. 1996) este cel mai important prozator chilian al generației sale și o figură proeminentă a întregii literaturi sud-americane contemporane, foarte apreciat atât de critici, cât și de public. Autor de romane, proză scurtă, dramaturg, poet, jurnalist și traducător, a trăit aproape toată viața în Chile (ca profesor la Universitatea Catolică din Chile și la Universitatea din Chile și ca jurnalist), dar începând din 1964 a petrecut mulți ani de exil autoimpus în Mexic, în Statele Unite (ca lector la Universitatea din Iowa) și mai ales în Spania. În 1982 s-a reîntors în Chile, unde, în 1990, a primit cel mai important premiu literar, Premiul Național pentru Literatură.

Donoso este autorul unui număr remarcabil de povești și romane care au contribuit din plin la boomul literar latino-american: Veraneo y otros cuentos (proză scurtă, 1951), Coronación (roman, 1960, câștigător al Premiului William Faulkner în 1962), Un lugar sin limites (roman, 1965), El obsceno pájaro de la noche (1970, considerat capodopera lui), Tres novelitas burguesas (proză scurtă, 1973), Casa de campo (roman, 1979). Termenul boom a fost formulat pentru prima dată în eseul lui din 1972 Historia personal del “boom“. În scrierile sale construiește o amplă filozofie a relației dintre artist și operele sale și abordează teme diverse, precum sexualitatea, identitatea scindată, psihologia, ordinea socială, uneori cu un fin umor negru de origine suprarealistă, explorând mai ales decăderea aristocrației într-o societate dezintegrată din punct de vedere moral.

Romanul Obscena pasăre a nopții, apărut în spaniolă în anul 1970 și tradus apoi în 13 limbi (olandeză, franceză, germană, greacă, italiană etc.), apare acum pentru prima oară în limba română. Luis Buñuel l-a numit o “capodoperă”, iar Carlos Fuentes, “unul dintre cele mai bune romane nu numai ale literaturii latino-americane, ci ale întregii literaturi contemporane”. Într-un stil plin de imaginație, vizionar, luxuriant și puternic, specific cunoscutului curent literar al realismului magic, naratorul și protagonistul Humberto Peñaloza, scriitor ratat, își spune propria poveste (de fapt cea a deconstrucției propriei personalități), precum și o complicată poveste a nobilei familii Azcoitía, împletită pe plan simbolic cu mitul sudamerican al monstrului Imbunche. Plină de povești pe mai multe nivele, de personaje care își schimbă identitățile, vocile și aparențele, de magie, mituri și credințe, Casa de Exerciții Spirituale a Încarnării din Chimba, al cărei paznic și creator este, de fapt, Humberto (alias Mutulică) devine nu numai centru al lumii, ci o imitație în mic a lumii, chiar dacă o lume a monstruozității, a complexelor, a spaimelor și obsesiilor ființei umane.

Traducătorul Dan Munteanu Colán (n. 1944), licențiat în filologie romanică la Universitatea din București (1967) și doctor în filologie romanică al Institutului de Lingvistică din București (1981), este în prezent profesor universitar de Filologie Romanică la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria. Pe parcursul unei carierei universitare impresionante a publicat peste cincizeci de volume (de lingvistică, critică literară, gramatici, dicționare și manuale) și mai bine de 200 de studii pe teme lingvistice, literare și de teoria artei plastice. A semnat numeroase articole, recenzii și cronici în reviste culturale de prestigiu. În 1967, a publicat primul dicționar român-spaniol din România, în colaborare cu Constantin Parii. Este autorul unei vaste și valoroase opere în domeniul traducerilor, tălmăcind în limba română opere fundamentale din literatura spaniolă și hispano-americană. Printre traducerile sale, multe dintre ele însoțite și de studii critice, se numără scrierile lui Alejo Carpentier, José Ortega y Gasset, Clarín, Manuel Vásquez-Bigi, Alberto Vázquez-Figueroa, Guillermo Cabrera Infante, Roberto Bolaño, Pablo Neruda etc. A primit numeroase premii atât în România, cât și în Spania.

*

ELIANA se lipește iarǎși de gratiile ferestrei. Încep sǎ se aprindǎ luminile de pe stradǎ. În casa din fațǎ o femeie deschide fereastra de la balcon. În timp ce-și piaptǎnǎ pǎrul lung și foarte negru, uitându-se pe stradǎ, aprinde radioul, ra-ta-ta, ratataratata, stridențe sincopate de chitare electrice și voci fonfǎite invadeazǎ dormitorul, ele o ridicǎ pe Iris de pe somierǎ, o țin în picioare pe culoarul dintre cele douǎ șiruri de paturi ca sǎ audǎ babalú, babalú ayé, hai, danseazǎ un pic, Gina, o încurajeazǎ orfanele, haide, cu un gest de iapǎ își unduiește pletele lungi, înainteazǎ printre paturi mișcându-și șoldurile, extaz în ochii întredeschiși la fel ca actrițele din filme, nu mǎ mai simt vlǎguitǎ, nu mai casc, vreau sǎ ies sǎ dansez ca actrița aceea care se numea Gina și care trǎia într-o mǎnǎstire de cǎlugǎrițe rele, în cartea aia de Corín Tellado pe care mi-a citit-o Eliana. Iris se oprește. Se scotocește în buzunare. Scoate un ruj vinețiu și-și face buzele; frageda ei carne de copil se transformǎ într-o bucată de aluat crud când se dǎ pe buze cu acel oribil ruj de culoare închisǎ. Ei hai, Gina, danseazǎ pentru noi, și ea înainteazǎ printre cele douǎ șiruri de paturi, mișcǎ-te cum trebuie, bine, așa, așa, mai tare, mai tare. Pe pervaz, Eliana aprinde douǎ lumânǎri pe care le-a furat din capela mortuarǎ a Brígidei; ea poate doar sǎ încurajeze, e micǎ, puștii de pe stradǎ nu o strigǎ pe ea, ci pe Iris, ea n-are țâțe pe care sǎ le arate, nici coapse pe care sǎ și le etaleze. Le trimite pe orfane la cealaltǎ fereastrǎ și o ajutǎ pe Iris sǎ se urce pe pervaz.

– Uite, Gina, a venit Gigantul.

– Strigǎ-i cǎ o sǎ ies când se culcǎ babele.

– Bǎieții vor sǎ dansezi.

Rămâne singurǎ în cadrul ferestrei luminate. Își mișcǎ șoldurile. Împingându-și sânii în fațǎ, își strânge puloverul cu o mângâiere prelungitǎ care-i strǎbate tot corpul și apoi își ridicǎ fusta ca sǎ-și arate coapsele groase, cu carne țeapǎnǎ, în timp ce cu cealaltǎ mânǎ își ridicǎ pǎrul, țuguindu-și buzele ca pentru un sǎrut nebun de patimǎ. Pe stradǎ, grupul adunat sub felinar o aplaudǎ. Femeia care se piaptǎnǎ la fereastra din fațǎ dă muzica mai tare și se sprijinǎ cu coatele de balustradǎ ca sǎ priveascǎ. Iris începe sǎ se miște, foarte lent, la început frecându-și doar o coapsǎ de cealaltǎ, apoi fremǎtând toatǎ în ritmul unui dezlǎnțuit babalú, învârtindu-se, cu pǎrul în vânt, brațele ridicate, palmele deschise, ca și cum ar fi cǎutat ceva sau pe cineva, rǎsucindu-se iarǎși, iarǎși, îndoindu-se, înǎlțându-se, își lasǎ capul pe spate, apoi capul și tot pǎrul aruncat în fațǎ, se rǎsucește cufundatǎ în ritmul rockului, al frugului sau știu eu ce-o fi fost, doar ca sǎ danseze învârtindu-se și sǎ-și arate coapsele și chiloții jegoși și țâțele bǎlǎbǎnindu-se, limba fierbinte care cautǎ și ea, sǎ danseze pe pervaz ca sǎ fie aplaudatǎ și s-o ovaționeze lumea de pe stradǎ, și sǎ-i strige dǎ-i înainte nu te opri, Gina, drǎguțǎ, ține-o așa, fatǎ frumoasǎ, mișcǎ-ți țâțele cât poți, mișcǎ-ți curul, sǎ ia foc Casa, sǎ ardem cu toții. Și Gigantul, cu capul lui enorm de mucava, vine în mijlocul strǎzii sǎ danseze ca și cum ar dansa cu Iris, Iris se cambreazǎ, își mișcǎ mijlocul și se rǎsucește și se agitǎ și strigǎ acolo sus închisǎ în cușca ei luminatǎ de lumânǎri, izolată pe una dintre laturile Casei, dansând ca o fecioarǎ care a înnebunit în ocnița ei. Gigantul se oprește pe aleea din fațǎ ca s-o strige: Gina, Gina, coboarǎ sǎ ne iubim, strigǎ tu, gagiule, pe mine nu mǎ aude, fiindcǎ sunt închis în capul ǎsta de mucava puturoasǎ.

– Hai jos, Gina!

– Auzi, Eliana, întreabǎ-l pe Gigant ce cadou mi-a adus azi, dacǎ nu, nu cobor.

– Bani nu, zice, da’ ți-a adus cinci foiletoane de Corín Tellado și un ruj, nu nou, dar bun, cu tub de aur.

– Aurit poate, de aur sunt foarte scumpe.

– Nu accepta porcǎrii, Iris, nu fi tâmpitǎ. Trebui sǎ scoți niște biștari de la el ca sǎ-mi plǎtești pen ce ți-am citit.

– Dacǎ nu-mi cetești tu, îmi cetește Mirella, așa cǎ nu-mi pasǎ.

– Da’ ție îți place cum îți citesc eu, fiindcǎ îți spun povestea și ți-o explic, cǎ dacǎ nu, nu pricepi nimic. Te am la mânǎ, Iris Mateluna, la mânǎ, pentru cǎ dacǎ eu nu-ți citesc și nu-ți explic romanele lui Corín Tellado și povestea Rǎțoiului Donald, o sǎ mori de plictisealǎ în Casa asta de cǎcat…

Se agațǎ de gratii ca sǎ-l priveascǎ; este el, cu ochii rotunzi cât douǎ farfurii, râsul care nu-i piere niciodatǎ fiindcǎ niciodatǎ nu se supǎrǎ, el e bun, ne giugiulim bine și îmi spune Gina, sprânceana arcuitǎ care-i sprijinǎ cu ridurile de pe frunte pǎlǎrioara lui caraghioasǎ… e el, vrea sǎ se însoare cu mine fiindcǎ îi place cum fac sex, o sǎ mǎ ducǎ sǎ vǎd filme unde actrițele se mișcǎ singure și vorbesc și n-o să mai am nevoie ca cicǎlitoarea asta de Eliana sǎ-mi citeascǎ ceva, Gigantul o sǎ mǎ ducǎ într-o clǎdire din aia înaltă de care se vǎd acolo în centru, ca sǎ dansez la un concurs și sǎ primesc un premiu, farduri zice cǎ i se dau fetei care danseazǎ cel mai bine și pe urmǎ îi scot poza în toate romanele foileton și proasta de Eliana și doamna Rita și Mutulicǎ și Maica Benita și orfanele și toate bǎtrânele or sǎ-mi vadǎ poza în romane când o sǎ plec de-aici.

– Cu ce-o sǎ mǎ plǎtești dacǎ Gigantul nu-ți dǎ bani azi?

Iris ridică din umeri.

– Pen’ cǎ trebuie sǎ mǎ plǎtești înainte să te măriți, cǎ dacǎ nu, trimit polițiștii care l-au ridicat pe tat-tu, sǎ te taxeze, și dacǎ nu plǎtești or sǎ te bage la zdup și pe tine. Sunt mulțumitǎ dacǎ îmi dai douǎ reviste din cele pe care o sǎ ți le dea Gigantul azi, și rujul.

– Mǎ crezi tâmpitǎ? O revistǎ și te las sǎ te rujezi de douǎ ori și gata…

– Bine. Da-mi faci cadou tubul când se terminǎ rujul.

– Bine.

*

MAICA BENITA face de serviciu la poartǎ, foarte calmǎ o clipǎ, cu mâinile împreunate și ochii închiși. Rita și cu mine așteptǎm sǎ se miște, sǎ deschidǎ ochii, și îi deschide și se mișcǎ și-mi face semn s-o urmez, știu cǎ trebuie s-o urmez cocoșat și pipernicit târând cǎruciorul dupǎ mine, ca și cum aș fi feciorul ei dobitoc trǎgând o jucǎrie. Am fǎcut-o de atâtea ori: curǎțenie în lucrurile lǎsate de moartǎ. Lucrurile ei sǎ fie împǎrțite prietenelor, a zis conița Raquel, nu, colegelor ei, a zis, ca și cum ǎsta ar fi un pension pentru domnișoare, nu vreau sǎ vǎd odaia Brígidei, Mǎicuțǎ, pentru Dumnezeu, nu vreau, nu vreau sǎ verific nimic, nici sǎ vǎd ceva, nu, cǎ n-are ce să fie de valoare, așa cǎ nu vreau sǎ vǎd nimic, v-am spus, faceți ce vreți cu lucrurile, Maicǎ Benita, dǎruiți-le, bǎtrânele astea atât de sǎrace or sǎ fie fericite cu orice amintire de la Brígida, cât era ea de iubitǎ aici în Casǎ.

O urmez pe culoare trǎgând cǎruțul pe patru roți, în care pun mǎturile, cǎldǎrile, cârpele, pǎmǎtufurile de pene. În patioul de la bucǎtǎrie câteva bǎtrâne stau în jurul Maicii Anselma, curǎțând cartofi într-un cazan… frumoasǎ înmormântarea Brígidei… paltonul coniței Raquel stil prințesǎ, se zice cǎ sunt iar foarte la modǎ… vizitiul avea mustațǎ, nu știu dacǎ e bine sǎ li se permitǎ vizitiilor de pe dricurile de lux sǎ poarte mustațǎ, e un fel de lipsǎ de respect… subiect de conversație pentru luni de zile, alte câteva bǎtrâne, ceva mai încolo, au și uitat de înmormântare, au uitat-o pe Brígida, joacǎ brisca pe o ladǎ de zahǎr. Atenție la treapta aia, Mǎicuțǎ, e o treaptǎ, nu o umbrǎ, și ajungem în alt patio, nu cel unde stǎtea Brígida, așa cǎ trebuie sǎ continuǎm pe alte coridoare, o cameră, altǎ camerǎ goalǎ, șiruri de odǎi goale, alte uși deschise sau închise pentru cǎ e totuna dacǎ sunt deschise sau închise, alte încǎperi prin care trecem, geamuri ciobite și prǎfuite, penumbra lipitǎ de pereții scorojiți de pe care o gǎinǎ ciugulește chirpiciul secular cǎutând grǎunțe. Altă curte. Patioul spǎlǎtoriei, unde nu se mai spalǎ, patioul cǎlugǎrițelor, unde nu mai locuiește nici o cǎlugǎrițǎ, pentru cǎ acum n-au mai rǎmas decât trei cǎlugǎrițe, patioul palmierului, patioul teiului, patioul ăsta fǎrǎ nume, patioul Ernestinei Gómez, patioul refectoriului, pe care nu-l folosește nimeni, deoarece bǎtrânele preferǎ sǎ mǎnânce în bucǎtǎrie, nenumǎrate patiouri și colonade legate între ele prin coridoare interminabile, încǎperi pe care nu vom mai încerca niciodatǎ sǎ le curǎțǎm, deși pânǎ nu demult dumneata, Mutulicǎ, spuneai ba da, cu mǎturi și pǎmǎtufuri și cârpe și gǎleți și sǎpun, într-una din zilele astea, când o sǎ avem timp, o sǎ curǎțǎm tot, pentru cǎ locul ăsta a ajuns o mizerie. Aveți grijǎ, Mǎicuțǎ, stați sǎ vǎ ajut, sǎ ocolim molozul, mai bine pe culoarul ǎsta care dǎ în alt patio, la alt nivel, care cine mai știe la ce folosește, deschis spre odǎi unde pânzele de pǎianjen estompeazǎ zgomotele și spre galerii unde s-au refugiat ecourile unor decese care n-au lǎsat urme, sau or fi șoarecii și pisicile și gǎinile și porumbeii care se fugǎresc printre ruinele acestui zid pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l dărâme de tot.

*

PRIMUL LUCRU PE CARE a trebuit sǎ-l fac a fost sǎ le câștig de partea mea. Câtǎ vreme nu le surprindeam în vreun fel eram acceptat doar cu numele, în ciuda faptului cǎ mǎ arǎtasem atât de supus. Am lǎsat sǎ treacǎ niște zile ca sǎ pregǎtesc totul, lǎsându-le sǎ-mi vorbeascǎ puțin și sǎ se uite la mine cu o oarecare neîncredere. Pânǎ când într-o dupǎ-masǎ le-am mǎrturisit cǎ dupǎ pǎrerea mea am gǎsit locul ideal unde sǎ nascǎ Iris fǎrǎ sǎ afle nimeni, și unde noi, cele șapte bǎtrâne ale tainei, puteam sǎ creștem copilul veșnic, fǎrǎ sǎ ne deranjeze nimeni.

Le-am dus în patioul unde locuiesc eu, în fundul Casei, care e și cimitir al sfinților. Bǎtrânele s-au închinat când au trecut prin fața capelei, am traversat patioul portocalilor și ne-am pierdut pe coclaurii din partea din spate a Casei, în acel hǎțiș de curți interioare și culoare mici pe care doar eu le cunosc, pânǎ am ajuns la patioul meu.

Când le-am dechis poarta și am auzit exclamațiile lor mi-am dat seama cǎ simplul fapt de a le deschide poarta cimitirului sfinților sparți le cucerise. Au înaintat strigând entuziasmate printre Sfinți Francisc fǎrǎ cap, Sfinți Arhangheli Gavril fǎrǎ degetul ridicat, Sfinți Anton de Padova șchiopi și ciungi, Sfinte Fecioare del Carmen, del Perpetuo Socorro, de Lourdes, cu straiele decolorate și însemnele tocite, Prunci Iisus din Praga fǎrǎ coroanǎ și fără mâna cu o sferǎ, cu eleganța simulatǎ a blǎnurilor de herminǎ și falsitatea nestematelor de ipsos pictat pe care soarele și ploaia îl rod, sfinți cu trǎsǎturi șterse, un monstru îmbrǎțișând lumea sub niște picioare pe care Brígida a spus cǎ o sǎ le pǎstreze, fiindcǎ erau ale Imaculatei Nǎscǎtoare, pǎstreazǎ-le pe aici, Mutulicǎ, poate pe urmǎ gǎsim și restul și o asamblǎm, îngeri fǎrǎ aripi, sfinți fǎrǎ identitate, în bucǎți, fǎrǎ membre, de toate mǎrimile, fragmente pe care anii și clima le-au micșorat, pe care porumbeii le-au gǎinǎțat, pe care șoarecii le rod, cǎrora pǎsǎrile le ciugulesc ochii și buricul, da, desigur, nu putem arunca la gunoi bucăți din foste obiecte de cult, trebuie sǎ le respectǎm, nu le putem amesteca în groapa de gunoi cu resturile de mâncare și de abluțiuni, nu, trebuie sǎ le ducem la Casa de Exerciții Spirituale a Încarnării din Chimba, unde e loc pentru toate. Maica Benita îmi spune sǎ-mi aduc cǎruțul, încarc în el toate bucǎțile și le car pânǎ în patioul meu, pentru ca anii și ploile sǎ termine cu ele, în timp ce în altare sunt înlocuite de statui aproape identice comandate la fabricǎ, poate versiunea asta a Bernarditei are ochii mai puțin sașii, poate cârlionții Pruncului Iisus au alt ton de galben, poate poziția Sfântului Sebastian pare mai puțin ambiguǎ. Maica Benita nu cunoaște patioul meu. A declarat cǎ e strict interzis sǎ intre cineva aici. Este patioul lui Mutulicǎ. El l-a ales. El știe de ce o rânduiește. Cel puțin s-o aibǎ pentru el ca sǎ facǎ ce vrea, bucǎțica asta de viațǎ privatǎ, trebuie sǎ i-o respectǎm acestui sǎrman om care de atâția ani se sacrificǎ aici în Casǎ pentru noi.

Bǎtrânele s-au risipit prin curte tot minunându-se, așezându-se pe vine și ridicându-se din nou, apucând bucǎți de ipsos, mâini, torsuri, coroane, falduri de tunici, scormonind, dezgropând sfinți necunoscuți pe care doar ele sunt în stare sǎ-i recunoascǎ, Sfânta Agata și Sfântul Cristofor și Sfântul Ramon Ne nǎscut, nu, Dora, rasa asta e a Sfântului Francisc, nu a Sfântului Domingo de Sales, cǎ nu are glugǎ cafenie, sǎ știi cǎ sunt destul de puțini Sfinți Sebastian, auzi, Amalia, gǎsește-mi cealaltǎ bucatǎ din Maica Precistǎ, o sǎ fie cam greu, deși aici e un cap cu stele și s-ar putea sǎ aibǎ vreo legǎturǎ cu ea, nu știu, și Sfântului Gavril ǎstuia o sǎ-i caut degetul întins ca sǎ-l întregesc, și mǎ duc sǎ caut o Maicǎ Precistǎ oarecare, cǎ cine o sǎ-și dea seama, și o sǎ-mi pun o Bunǎ-Vestire pe comoda mea.

– Pe 25 martie e Buna-Vestire…

– Ce pǎcat cǎ aici în Casǎ nu o sǎrbǎtorim.

– Dar nașterea Pruncului Iisus, nouǎ luni dupǎ ce s-a pogorât Sfântul Arhanghel Gavril, o sǎrbǎtorim…

– Buna-Vestire nu e același lucru cu Încarnarea…

– Nu știu, s-o întrebǎm pe Maica Benita.

– Stai sǎ vǎd dacǎ gǎsesc degetul Arhanghelului.

Am fost nevoit sǎ bat din palme ca în recreație la școalǎ ca sǎ le atrag atenția și sǎ le trezesc la realitatea a ceea ce venisem sǎ facem, pe aici, sǎ nu vǎ împiedicați, aici locuiesc eu, asta e camera mea și ǎsta e patul meu, nu mai e nimic altceva aici decât aceastǎ ușǎ falsǎ ce dǎ într-o pivnițǎ, pivnița pe care am pregǎtit-o, eu o sǎ fiu mereu aici, pǎzind intrarea. Nu numai cǎ spǎlasem și lustruisem cu cearǎ dușumeaua de scânduri foarte uscate și tapetasem pereții cu ziare vechi, dar cum știu foarte bine ce lucruri are fiecare doamnǎ în fiecare geamantan și în fiecare ladǎ din fiecare chilie și care sunt chiliile doamnelor care nu vin niciodatǎ aici, în Casǎ, am golit mai multe dulapuri încuiate de ani de zile, aducând covoare și tablouri, paturi cu cergi și cuverturi, veioze, un leagǎn de bronz cu ornamente și baldachin, toate nițel stricate, dar, în fond, ce puteam face, în penumbra din beci totul strǎlucea în fața ochilor bǎtrânelor.

Din volumul cu același titlu în pregătire la editura Leda, în colecția Maeștrii, în traducerea lui Dan Munteanu Colán.