“Drama nationala” generata de meciul pierdut de Steaua in Anglia ne aduce aminte de una din dificultatile cronice ale societatii romanesti, care nu se regaseste doar in fotbal (desi acolo e, poate, cel mai usor de remarcat). Este vorba de obsesia individualismului si despre incapacitatea de a juca in echipa si pentru echipa, care nu reprezinta caracteristici exclusiv ale fotbalului, ci o tara sociala mult mai ampla. Politica romaneasca de astazi este plina de exemple ale incapacitatii lucrului in echipa, generata tocmai de absenta unei mentalitati potrivite jocului de echipa. Si asta in conditiile in care regulile democratiei politice deriva tocmai din regulile functionarii impreuna.
Liantul politicii este puterea, iar liantul democratiei este increderea. Fiecare dintre noi jucam roluri diferite, pe baza unor reguli comune, general acceptate (legitime, deci), in piesa generala numita convietuire sociala. Pentru succes, e nevoie de respectarea regulilor si a echipei. Henry Ford, o personalitate spectaculoasa a istoriei contemporane, spunea candva: “coming together is a beginning; keeping together is a progress; working together is a succes”. Nimic mai adevarat, mai ales atunci cand vine vorba de functionarea institutiilor politice. Gestionarea unei guvernari este, asadar, efortul unei echipe si nu al unui singur individ. Oricat de dificil de acceptat ar fi acest lucru, pentru ca o structura sa poata produce rezultate bune, e nevoie de intelegerea mecanismelor unei echipe. Actuala guvernare nu pune deloc pret pe aceste mecanisme. Coalitia s-a structurat pe baza unui protocol de functionare care, aparent, impartea foarte bine rolurile intre partile componente. Se spunea acolo, de exemplu, ca o decizie comuna devine obligatorie pentru fiecare partid si prevaleaza in fata deciziilor proprii – regula foarte des incalcata. Presedintele si-a asumat, impreuna cu executivul, un program comun de guvernare, pe care ulterior nu a incetat sa il amendeze cu subiecte proprii si cu o agenda separata. Parlamentarii au obligatia de a respecta deciziile politice ale propriilor partide in legatura cu diverse proiecte de lege, dar aceasta nu inseamna ca nu apar cazuri de vot surprinzator, care rastoarna calculele initiale. Exemplele pot continua si, din pacate, nu reprezinta exceptii. Fiecare guvern de pana acum a avut propriile sale individualitati. Acestea apar pentru ca regulile jocului politic romanesc s-au format pe un sablon fals. Astfel, succesul in politica a derivat, pana acum, mai ales din performanta de imagine si mai putin din cea executiva. Iar comportamentul de imagine e mai usor de gestionat din postura unui actor solitar. Lucrul in echipa ingreuneaza, intarzie, modereaza, pondereaza si complica traiectoria unui individ. Mai mult, il plafoneaza, creandu-i limite ale propriei afirmari.
Situatia este paradoxala: pe de o parte, se intra in politica pentru afirmare personala (materiala sau imagologica), dar regulile formale de functionare in politica sunt cele de echipa. Cu alte cuvinte, politicienii sunt fortati sa joace un sport de echipa, dar stiu foarte clar ca victoria este reprezentata de un succes personal. Cata vreme jocul merge bine, iar rezultatul general este favorabil, toata lumea este multumita. Mai mult, poate aparea si spectacolul, care atrage si mai mult suporterii. Dar daca rezultatul devine unul nefavorabil? Ce se intampla atunci? Jucatorii au doua optiuni – fie se comporta in baza rolurilor pe care si le-au asumat si respecta regulile comune convenite la inceput, sperand ca efortul comun va duce la un rezultat pozitiv, fie isi indreapta atentia spre propria situatie, incercand sa isi maximizeze propriul succes. Aproape invariabil, politicienii aleg a doua solutie. Si, la fel ca un jucator individualist, isi iese din rol: vrea sa rezolve situatiile de unul singur, preia mai multe responsabilitati decat e necesar, incearca sa iasa in evidenta cu orice pret pentru a arata ca el nu este la fel ca echipa si ca infrangerea acesteia nu este si infrangerea sa. Astfel, din cauza ca nu mai are incredere in colegi, ajunge sa joace in locul lor, actionand impotriva acestora. In fotbal, acest tip de individualism e vizibil si duce la identificarea clara a celui vinovat, fiindca miza comuna vizata nu este stralucirea unui jucator sau a altuia, ci rezultatul si satisfactia inregistrata de spectatori in urma jocului prestat de echipa.
In politica romaneasca insa nu exista sanctiuni majore pentru absenta lucrului in echipa. Pentru aceasta, ar fi nevoie de discutarea actului politic din perspectiva performantei sale directe pentru electorat. Respectiv, din masurarea indicatorilor legati de eficienta economica si de nivelul de trai. Actul politic este insa discutat, in spatiul public, din perspectiva aproape exclusiv imagologica. La aceasta contribuie, poate, si faptul ca televiziunea e un formator de opinie mult mai important decat ziarul, informatia vizuala fiind inerent mai superficiala si mai saraca in continut decat cea scrisa. Prevalenta imaginii face ca succesul sa depinda de prestatia individuala si nu de cea colectiva. Spre deosebire de fotbal, in politica esecul unei echipe nu reprezinta neaparat si esecul componentilor sai. Dimpotriva, uneori e nevoie de caderea unei echipe pentru ca o individualitate sa poata continua.
Desi exista aceasta deosebire intre politica si fotbal, exista si o asemanare fundamentala: spectatorii. Chiar incantati de driblingurile unui atacant sau de faulturile unui fundas, suporterii sustin o echipa doar atunci cand ea are rezultate. Daca acestea lipsesc, spectatorii nu mai vin la stadion sau, in cazul nostru, nu mai sunt interesati de politica. Iar pentru cei care pretuiesc spectacolul mai mult decat succesul comun, jocul pe un stadion gol e cea mai mare infrangere.
* Dan Sultanescu este analist politic la Institutul PRO
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.