Cele ce urmează sunt câteva meditații ca reacție la discursul mediatic practicat în România în ultimele zile, după atentatele de la Paris. Sunt convins că discursul politic discret și cel diplomatic sunt sensibil diferite de cel mediatic.
Cu cine? Cum? Unde?
Am constatat în aceste zile o invazie de păreriști, de urechiști, de autiști invitați în media românească să comenteze cele petrecute. Fiind o situație de criză, care ne afectează și pe noi, în mod direct, fiind occidentali, fiind în UE și în NATO, având milioane de români care locuiesc și muncesc în țările care constituie astăzi ținta terorismului islamist, având mai multe comunități de musulmani chiar în România, unele insuficient cercetate, este de preferat ca discursul să fie echilibrat, inteligent, înțelept.
Într-o situație de criză, dacă ești empatic exclusiv cu una dintre părțile unui conflict, riști – între altele – să nu mai înțelegi nimic din ceea ce vrea să transmită cealaltă parte. Presupunând că ar fi numai două părți, ceea ce nu-i adevărat… Lumea islamică nu este unitară, lumea occidentală nici atât – fiecare urmărindu-și propriile interese, cauze, iluzii, principii, valori.
Spre exemplu, dacă inviți într-un platou TV exclusiv avocații laicității, bolnavi de triumfalismul și de celelalte boli ale stângii franceze, nu faci decât să deformezi realitatea. Este o evidență că nefericitul eveniment determinat de tragedia de la Charlie Hebdo a readus la rampă discursul antiislamic, antiiudaic, anticreștin, anticlerical, antireligios etc. Adepții laicității – laicitate devenită, paradoxal, ea însăși un fel de religie astăzi (o spun cercetătorii) – sunt inevitabili acum, măcar pentru dialog, în măsura în care invitații sunt capabili de dialog inteligent, dar trebuie echilibrați prin invitarea reprezentanților altor poziționări, moderate.
Nu este productiv să aduci într-un platou de televiziune, într-o situație de criză, cum a fost zilele trecute, fundamentaliștii laicității alături de fundamentaliștii altei cauze (fie ea islamică, creștină, mozaică etc). Ideale sunt discursul și dialogul moderaților, al inteligenței, al oamenilor cultivați care chiar stăpânesc subiectul.
Dar în zilele atentatelor teroriste marile televiziuni occidentale (BBC, CNN) aveau o altfel de strategie, observa pe Facebook un excelent om de media (Răzvan Mitroi), între altele, fără a organiza dezbateri taman în acele clipe – cum s-a petrecut mai peste tot la noi…
Am pledat la rândul meu ca alături de specialiștii în intelligence (unii, pregătiți special tocmai pentru astfel de situații), alături de jurnaliști (de preferință, avizați), alături de inevitabilii oameni politici (de preferat, măcar inteligenți, dacă nu pot spune cultivați), să fie invitați și oameni necesarmente echilibrați, profesioniști, empatici, respectuoși față de fenomenul religios. Unii dintre aceștia, măcar, să fie specializați în istoria sau antropoligia religiilor. Știu, în țara lui Eliade & Culianu, aceștia sunt puțini, dar există. În plus, avem excelenți diplomați cu studii de teologie, avem și câțiva buni specialiaști în lumea islamului.
Este inadmisibil ca măcar în astfel de situații când ești urmărit în direct de milioane de oameni să nu cunoști un basic despre marile religii ale lumii (indiferent de credința pe care tu o ai). Numai un om lipsit de inteligență, incult ori care – conștient sau nu – face jocuri operative pune semnul egal între islam și islamism, între islam și terorism, judecând paușal una din marile religii ale lumii (care număra astăzi peste un miliard și jumătate de oameni).
Se dovedește – a câta oară? – în ce degringoladă este presa românească a ultimilor ani. În primele două decenii de după 1989, urmare a unei „tradiții” existente și în vremea comunismului, și în interbelic, într-o anume măsură, marile instituții de presă aveau măcar un jurnalist specializat în relații internaționale. Televiziunile „de știri” din România ultimilor ani nu și-au mai permis „luxul” acesta. Dar, cu binefăcătoare excepții, nici nu au avut o agendă cu numerele de telefon ale acelor oameni care chiar stăpânesc subiectul uriaș numit islam, un alt subiect numit terorism (islamic), altul numit geopolitică, altul numit diplomație și relații internaționale, altul numit Franța, altul numit laicitate (laïcité), altul numit intelligence, altul numit comunicare media în situații de criză etc. etc. De unde și situațiile dramatic-hilare în care aceiași oameni care până mai ieri își dădeau cu părerea despre Băsescu și Ponta, despre tenis și gripă aviară, despre corupți și DNA, despre ICR și cultura postmodernă, despre Madonna și Heidegger, să vorbească cu aceeași nonșalanță despre islam, terorism, Franța etc.
Din păcate, prea mulți dintre cei care au apărut în media acum sunt pur și simplu niște activiști (mediatici, politici ori ai propriei lor prostii). Atunci când nu sunt activiștii unor cauze care trebuie citite în alt registru, care ține de interesele de putere.
Iata de ce analizele unor specialiști cultivați, echilibrați, inteligenți, subtili ar merita mediatizate mai intens. Aș enumera aici intervențiile salutare ale lui Andrei Pleșu, Sorin Ioniță, Dan Dungaciu, Emil Hurezeanu.
O notă aparte, lăudabilă, a făcut TVR, mult hulită în alte împrejurări politice, în care prezența acesteia a fost din ce în ce mai penibilă și mai palidă comparativ cu televiziunile de știri. Au fost invitați acolo oameni de foarte bună calitate, cu câteva excepții (propășite, desigur, tot cu sprijin politic) – mulți dintre aceștia lucrători discreți în structurile de apărare și de informații. În TVR vei găsi încă profesioniști până și la reglarea luminilor în platou ori a lavalierei, tot astfel s-au comportat oamenii din TVR și în subiectul de față. De unde se vede că televiziunilor de știri le lipsește încă proba și înțelepciunea experienței.
Privire de ansamblu
Am fost solicitat la rându-mi să vorbesc în calitate de jurnalist și profesor de istorie a religiilor despre ceea ce s-a petrecut în Franța zilele trecute. Iată, pe scurt, răspunsul meu:
Libertatea de expresie este pentru Occident o cucerire fundamentală și, principial, este bine să rămână astfel, intră în definiția democrației. Dacă oamenii care au făcut acele caricaturi – pe care personal nu le găsesc deloc amuzante, nici când se referă la islam, nici la creștini, evrei, hinduși etc. – nu ar fi existat, ar fi trebuit inventați. Tocmai pentru că la această vârstă a civilizației avem nevoie de oglinzi în care să ne putem vedea așa cum suntem. Cu toate acestea, personal, am considerat rațional și matur spiritual & politic faptul că în România astfel de caricaturi nu au fost reproduse decât accidental și nici nu sunt încurajate.
Întâi de toate, fiindcă din perspectiva fenomenului religios nu este înțeleasă în sensul său real și profund noțiunea de „simbol”. Simbolul este o ambasadă în plan terestru a unui subiect de ordin spiritual. Politic vorbind, astăzi, o ambasadă reprezintă o mică parte din teritoriul reprezentat: interiorul (clădirea, curtea) ambasadei Franței la București este realmente un mic fragment din teritoriul Franței. Tot astfel, mai degrabă inconștient, se poziționează în raport cu simbolurile religioase cei mai mulți oameni angajați în mod autentic pe o cale spirituală…
În mod normal, un om matur spiritual are capacitatea de a râde, de a se autopersifla. Există un travaliu lăuntric pentru a putea ajunge acolo, un parcurs pe care, din păcate, la nivel popular, majoritar, prea puțini îl realizează…
Da, libertatea de expresie a presei are și o dimensiunea educativă, foarte importantă. Dar educație faci cu cineva pregătit pentru a asimila. Educația cu forța nu este productivă. Care mai este atunci rațiunea publicării caricaturilor? Pur și simplu, pentru că cineva le creează – mi se va răspunde. Până la un punct este corect.
Ajungem astfel la punctul cel mai important: trăim cu adevărat – mai ales de la apariția internetului – într-un sat global. Așa cum nu te iei de nebunul satului, provocându-l, ori de bețivii care sar la bătaie pe stradă, tot astfel în cazul discuției de față suntem chemați la responsabilitate, inclusiv în raportarea la intimitatea de ordin spiritual a celuilalt. Hărțuirea permanentă prin stârnirea a ceea ce celălalt consideră intangibil, sfânt, este totuna cu o declarație de război. Și, da, din păcate suntem într-un război de ordin cultural (nu neapărat religios). Cum se știe, în condiții de război, mai ales atunci când o țară este implicată direct, presa își autoexaminează cu atenție discursul ori chiar i se impune aceasta. Măcar în astfel de situații ar trebui să fim scutiți de jurnaliștii și moderatorii TV ori de invitații acestora, înfierbântați, excesiv de partinici care nu fac diferența între dramatica situație internațională și jalnica politichie de pe Dâmbovița.
România, Orient, Occident
În mod evident, tot în spațiul mediatic – pe alocuri, poate, și în cel politico-diplomatic – nu se înțelege în totalitate care-i lupta noastră. Pe de o parte suntem implicați 100%, fiind în UE și în NATO. Pe de altă parte, tradiția politico-diplomatică a ultimei jumătăți de secol (începând din 1964) ne conferă relații speciale și avantaje care nu pot fi abandonate. Misiunea României poate fi una de solidaritate totală cu Occidentul din care, firesc, facem parte, dar totodată una de mediere.
A fi în UE nu înseamnă a ne pierde identitatea ca țară. Aceasta este ceea ce realizează și acesta este spiritul în care acționează marii jucători din UE!
Românii sunt mai aproape de Orient, prin structură, nu numai geopolitic. Și, susține subsemnatul, creștini ortodocși fiind, putem fi mai empatici cu islamul real (nu mă refer la cel deviant, radical). Faptul că România a avut performanțe în raporturile sale cu țările arabe, cu Israelul, cu alte țări în care musulmanii sunt majoritari este unul din marile avantaje care trebuie considerate ca atare. Exploatarea constantă, inteligentă și vizionară a acestui fapt poate aduce o nouă vârstă a diplomației românești și, totodată, o mai bună vizibilitate a României în cadrul UE.
Ridendo castigat mores
Adevărații spirituali și sfinți ai lumii sunt cei cu simțul autoironiei, cei care pot râde de orice, inclusiv de deviațiile propriei lor credințe/religii.
Dumnezeu a făcut lumea în șapte hotote de râs – se spune într-o anume tradiție orientală –, așadar pare că suntem cu toții o fărâmă din acel râs primordial. A ucide pentru că te-ai simțit jignit în credința ta înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu, căci viața unui om este sacră – iată o mare problemă întâi de toate pentru liderii formali & informali ai religiilor lumii.
Aici poate interveni rolul terapeutic al istoriei și antropologiei (comparate a) religiilor, care să determine un nou început – pozitiv – în relațiile lumii occidentale cu islamul. Despre aceasta voi vorbi, sper, în articolul următor.