Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917 – 22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a dedicat viața scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a ramas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcatuita din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) și Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare’s Life, (1964); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); A Dead Man in Deptford (1993). Pe lângă cele peste 30 de romane, Anthony Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de opera.
Ochii doamnei mele (Nothing Like the Sun), biografie ficțională a lui William Shakespeare, relatează adolescența scriitorului, anii petrecuți departe de familie, la Londra, prietenia care-l leagă de tânărul și răsfățatul conte de Southampton și iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocata în sonetele dedicate Doamnei Brune. Cartea va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de George Volceanov.
*
* *
O să plece, în noaptea aceea o să purceadă în căutarea zeiței lui de aur. Era o seară dătătoare de speranțe, înmiresmată, cu luna în al treilea pătrar, cu privighetorile glăsuind în codru, WS, cu o mantie roasă pe el, să-l apere de răcoarea zorilor, cu chimirul și punga goale, porni la drum. Încotro? Spre sud-vest, în bătaia vântului, spre Bristol. Evesham, Tewkesbury, Gloucester. Un marș de-o zi-două, răsplătit, în cele din urmă, de sarea de pe buzele și catargele din port. Și pe urmă?
Nu, nu, nu se poate, încă nu. Are nevoie de timp. Îi veni în minte oracolul ce își avea sălaș în trupul unei bătrâne, al lui Madge Bowyer, zisă Bătrâna Madge, despre care, uneori, se spune c-ar fi vrăjitoare, într-o cocioabă din marginea târgului. Face descântece împotriva negilor și uneori ghicește viitorul, dar de multe ori le și nimerește bine. Are pisici dolofane, ce clipesc mărunt, orbite de soare; iar casa nu-i miroase a lucrătura dracului, ci a ierburi cu mireasmă înțepătoare, a așternut slinos și a femeie bătrână. Păși, încercând să se îmbărbăteze în sinea lui, prin întunericul parfumat, se apropie de bojdeuca ei, situată pe o uliță mărginașă, năpădită de urzici și ștevie, zări o luminiță și bătu la ușă. Ea îl întâmpină cu o lampă, molfăind cu gingiile-i știrbe, îl recunoscu și-l pofti înăuntru.
Fumul dinăuntru îl făcu să tușească. Pe foc bolborosea un ceaun cu tocană; de grinzile scunde erau atârnate hălci de carne nedefinită, umbrele lor începură să joace pe pereți din cauza curentului stârnit de intrarea lui; o pisică își alăpta puii tărcați și torcea. În bucătărie era harababură mare – un maldăr de cârpe nespălate, blide cu cruste de mâncare pe ele, niște caș pe masa butucănoasă, o pâine uscată, mucegăită, prea tare s-o mai poată morfoli. O capră înțeleaptă se chiorî înăuntru pe o ferestruică deschisă, mestecând cu poftă, dând din țăcălie. O pisică alb-galbenă mieună la WS, s-o ia în brațe și s-o mângâie, și simți cum îl năpădește mila, văzând-o atât de încrezătoare. Așa i se întâmplă și cu vițeii ăia, la uciderea cărora nu vrea să se bage. Într-unul din momentele lui pătimașe, i se arătară dinaintea ochilor, toate animalele care au existat vreodată – sfâșiate, vânate, momite, trădate, însângerate; strigătele lor îi arseră, ca fierul înroșit, creierul. Madge îl întrebă:
– Ia zi, ce dorești să afli, băiete?
– O să-ți aduc mâine un penny, îi promise el. Aș dori să-mi aflu viitorul, de-un penny, să știu dacă o să plec la un drum lung sau nu
Se așeză la masă pe un scăunel cu trei picioare, dând, mai întâi, la o parte, o cârpă de vase unsuroasă; mirosul de brânză fermentată al cașului se înălță spre el asemenea unui mic duh cenușiu. Bătrâna molfăi în gol și aduse un pachet de cărți. Îi erau cunoscute cărțile astea, dar nu și înțelesurile lor. Cartomanție. Cuvântul îi dădea fiori. Astea nu serveau la un joc nevinovat de-a atuul sau tromful; aveau niște figuri de pe vremuri, hăt de pe vremea Egiptului, (așa îi spusese ea), cu turnuri care se năruiau din temelie lovite de trăsnet, cu papa și împărăteasa, cu luna plină de sânge, cu Adam și Eva, cu învierea morților, somnoroși și în pielea goală, la auzul trâmbiței ce vestește Judecata de Apoi.
– Un drum, îl îngână ea. Ia să vedem cum stăm cu drumul ăla.
O mâță sări pe masă, de parcă ea ar fi fost cea care știe răspunsul, și fu dată jos cu un gest absent. Își făcu de lucru cu cărțile roase, înnegrite de slin. Semiîntunericul, umbrele îi împrumutau oarecare maiestuozitate acestei hoaște cu fața zbârcită, cu părul ei rărit și jegos, cu rochia din pânză de sac pătată de-atâția ani de mâncat cu neîndemânare (cu anale întregi de unsoare picurată dintr-o lingură de corn ținută cu mâini tremurătoare), cu unghiile ei rupte, cu vârfurile negre. Înșiră pe masă, într-un cerc exterior, șapte cărți, aparent la nimereală, iar în interior un romb alcătuit din patru cărți. Le întoarse, cu gheare tremurătoare, cu fața în sus, bolborosind între timp, într-o limbă stranie:
– Hominy pominy didimus dis dis genitivo tibi dabo auriculorum.
WS privi cum se uită la el figurile calme de pe masă: erau câini ce lătrau la luna însângerată și un crab răscrăcărat în undele din partea de jos, stelele cu fata în pielea goală, jonglerul, bărbatul spânzurat, cu capul în jos, într-un copac, Moartea cu coasa, femeia cu leul în lesă, un car de luptă. Baba se legăna scâncind; în cele din urmă, îi spuse:
– Deocamdată nu pleci la nici un drum. Trebuie să rămâi aici, să-ți găsești o femeie care să te îmboldească să pleci. Și mai apar și cele Șapte Păcate de Moarte.
– Ce femeie? Ea o să comită păcatele alea?
– E o femeie dalbă. Păcatele vor fi aduse acilea, iar tu vei pleca la drum cu ele.
– Nu pricep o boacă din ce spui.
– Ești aici ca să ți se ghicească viitorul, nu ca să pricepi. Și ai să pui mâna pe pană și ai să scrii ca un conțopist. Ai să fii împins de la spate și o să ți se spună să scrii fuga-fuga.
Simți că i se îneacă corăbiile.
– Și-altceva, nimic?
– Am să-ți zic o cimilitură, dar o să te coste încă un penny.
– Atunci, mâine-ți aduc doi penny.
Baba chicoti, tuși, se înecă, îi împroșcă fața cu ud de broască râioasă, iar pisicile își ridicară privirea, câtuși de puțin înspăimântate.
– Iată cimilitura. Fii atent.
Și-apoi, o recită, de-ai fi zis că o citește de pe peretele întunecat din spatele lui WS:
– Prinde orice-ți este dat.
Femeia neagră sau blondul bărbat.
Mai mult de-atât nu vru să-i spună. Pentru doi penny amărâți?
Fragment din Ochii doamnei mele de Anthony Burgess. Cartea va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de George Volceanov