Dacă vom privi cu atenție, un detaliu încărcat de sens se profilează într-atât încât ajunge să devină punctul central al frescei. Capetele unite ale Sf. Apostoli alătură un ochi al unuia și un alt ochi al celuilalt într-o intimitate ce pare a fi devenit un singur ochi. Geniul autorului frescei nu a zugrăvit accidental această imagine, dimpotrivă, a subliniat-o premeditat într-o îmbrățișare de frați siamezi: un ochi se prelungește în celălalt, conturul de graniță dispare, diafanul pupilei – locul prin care (se) poate zări sufletul –, sprâncenele și cearcănele, toate sunt înscrise într-o unică arcuire ondulatorie. Ochiul rezultat, precum o elipsă care conține în miezul său focarele celor două pupile ale apostolilor, este cumva nelumesc, te cutremură la gândul realității celor de Sus…
„Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), îți vei aminti pe loc, dacă vei contempla îmbrățișarea apostolică și vei medita la alura concentrată, ce angajează uimirea privirii celorlalți doi ochi, mărginași, ai frescei. Dar aceasta nu pare a fi totul, căci cutremurul privirii din mijlocul ființei rezultate prin această îmbrățișare abia înflorește. Rămași martori pe margini, ceilalți doi ochi ai apostolilor contemplă uluiți rezultatul comuniunii.
Pe bună dreptate, căci – dacă este să așezăm imaginea în lumina unei perspective comparate a religiilor – nu este nicidecum o temă nouă, în varii tradiții vom găsi termeni precum „al treilea ochi”, „ochiul ciclopului”, „ochiul tigrului” ș.a.m.d. Niciuna însă nu echivalează situația de față. De unde se vădește, iarăși, diferența adusă de creștinism: o altă vârstă a omenirii, ale cărei valențe sunt iubirea și comuniunea întru Hristos. Aceasta radiază din ochiul cel nelumesc, aceasta este puterea și mesajul ochiului apostolic.
Ne vom mai aminti de înrudirea cu ochii îngerilor – unii într-atât de numeroși încât sunt zugrăviți pe întreg „corpul” acestora, în cazul anumitor specii îngerești. Ceea ce vrea să ne trimită la omnisciența îngerească, la perpectiva holistică a ochiului îngerului în raport cu lumea. Ochiul apostolilor îmbrățișați este echivalentul acestei priviri îngerești – de unde și viața monahului care devine, treptat, viață îngerească.
La limita luminoasă, înaltul dinspre care privește ochiul apostolic devine la capătul drumului – și al îmbrățișării – chiar ochiul lui Hristos, care promite să surmonteze prezenta lume creată, ba chiar și perspectiva îngerească…
Epura acestei perspective apostolice ajunge în lumea terestră o binecuvântată fascinație – uneori frică, alteori mirare – raportată la cele divine. Dar, în limitele precare ale omenescului, se poate metamorfoza în varii monstruozități, în ochi ai Gorgonelor, în diabolizarea a ceea ce omul refuză ori nu este pregătit încă să înțeleagă.
A privi chiorâș spre aproapele tău, a ieși din îmbrățișarea cu celălalt de o aceeași credință cu tine, chiar dacă-i de o altă confesiune, a uita că frumusețea omului, indiferent de modalitatea în care se racordează la sacru, stă în ochii privitorului sunt doar câteva din posibilitățile de a deraia de pe Calea Împărătească. Ieși de pe Cale atunci când nu mai conștientizezi prezența atoatevăzătorului Privitor, pierzi ținta – de unde și înțelesul etimologic al cuvântului păcat…
În pofida micilor neînțelegeri, omenești, dintre Sf. Petru și Sf. Pavel – păstrate în istoriile tradiției, dar și în Scripturi – îmbrățișarea apostolică dă seama de peste veacuri despre Biserica una. Poate fi o amintire, poate fi și o profeție…
Vom găsi ecouri târzii, sub felurite simboluri, ale Bisericii nedespărțite pe pereții bisericilor din Bucovina (vezi cărțile și studiile dedicate acestor fresce, semnate de iconarul Sorin Dumitrescu ori de cercetătoarea Anca Vasiliu). „Perspectiva inversă” despre care vorbesc studiile lui Pavel Florenski este doar un pas intermediar pentru decriptarea înțelesurilor ochiului apostolic. Cel mai bun studiu despre icoană, recunoscut ca atare chiar de ortodocși, aparținând Cardinalului Christoph Schönborn (vezi „Icoana lui Hristos”, Ed. Humanitas, 2011), ne retrimite la surse și să ne atenționează că tradiția bizantină deține încă multe taine de împărtășit.
…Dar astăzi Bisericile sunt mai degrabă într-o stare de îmbrânceală, nicidecum de îmbrățișare: enclavizarea și atomizarea ortodoxiei prin îndepărtarea de catolicism este totuna cu risipirea și „adaptarea” la modernitate – dusă până la diluție, pe alocuri – a catolicismului prin îndepărtarea de ortodoxie.
O încercare de resetare ecumenică locală, în istoria recentă, o tentativă de îmbrățișare a fost adusă ortodoxiei de participanții la mișcarea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (București), în anii postbelici. Comuniunea protagoniștilor Rugului Aprins vibrează încă și a produs valuri ale căror urme pot fi regăsite, discret, și astăzi. Căci acei oameni nu au fost numai lucizi căutători ai isihasmului – precum vom mai găsi în câteva școli duhovnicești ortodoxe, chiar în România secolului XX –, ci și-au calibrat eforturile până la capăt, deschizând brațele inimii și minții spre știință, cultură și spiritualitatea universală. Fiindcă au realizat că adevărata privire și reala îmbrățișare apostolică pornește din inimă către o altă inimă. Până ce ne vom regăsi cu toții îmbrățișați în inima lui Iisus…