Avem prin casă vreo douăzeci de telecomenzi. Televizoare, DVD-uri, stație audio, decodoare digitale TV, aer condiționat, jucării ale copiilor, cheile de la mașină. Și stăm la bloc, într-un apartament obișnuit – ia să fi avut casă fițoasă cu telecomandă de tras jaluzelele, de deschis poarta sau ușa la garaj!
Uneori mă mir că nu am încă o telecomandă pentru aprins aragazul sau ca să dau drumul la duș fără să mă ud. Și, da, mi s-a-ntâmplat să iau în mână o telecomandă, cu gândul cine știe unde, și să apăs la întâmplare un buton ca să deschid când sunase cineva la ușă sau voiam să dau mai încet unul dintre băieți…
Ca să nu mai spun că, dacă umbli noaptea prin casă te ia cu fiori, zici că ești în Star Trek sau în cine știe ce laborator subpământean secret, din cauza numeroșilor ochi aprinși ai ledurilor de stand-by. Într-o vreme, aveam un televizor al cărui indicator de “în funcțiune” arunca o lumină albastră sepulcrală… L-am dat, să scăpăm de el.
Mai trebuie să spun că avem cel puțin două telecomenzi despre care nu știm ce telecomandă, de unde au apărut și care e scopul lor. Poate au fost teleportate… Poate fac parte dintr-un plan de invazie extraterestră… Pe când mai aveau baterii, am încercat să le acționez apăsând toate butoanele și rotindu-le jur împrejurul meu. Nu s-a întâmplat nimic. Sau mai știi ce numărătoare inversă, tăcută, am declanșat? De frică, le-am scos bateriile, dar poate că astea merg și cu alte surse de energie…
Departe de mine însă intenția de a-mi scuipa în sân, de a denigra sau de lua peste picior micul obiect cu multe butoane (dintre care cel puțin 10% nu m-am prins la ce folosesc). Din contră, vreau să-ți dedic o odă, O!, Ție, Zeu al Telecomenzii, fără de care viața mea ar fi varză, scuzați expresia.
Mă gândesc, firește, la telecomanda TV. Orice-aș face, oricât aș citi sau m-aș plimba, oricâtă treabă aș avea, tot ajung să mă uit și la televizor, măcar spre miezul nopții. Or, ce m-aș face atunci fără telecomandă!? Varietatea și calitatea programelor mă forțează să schimb canalul cam la 1,5 secunde o dată, până ajung la capătul spectrului și-o iau înapoi. Ei!, cum ar fi să fac asta din butoanele aparatului TV!? Ori aș sta lipit ca Gonzo de ecran, ceea ce mi-ar dăuna grav sănătății – și NU din cauza radiațiilor -, ori aș inventa un nou exercițiu de fitness, ridicarea din fotoliu sau pat la fiecare 1,5 secunde, ceea ce mi-ar aduce sfârșitul prematur.
Dar mai presus de toate telecomanda este marele meu prieten atunci când dau peste unul dintre cele nu mai mult de 30 de chipuri ultracunoscute, senatori pe viață ai talk-show-urilor. Mă mândresc că intervalul meu de reacție este sub 0,5 milisecunde, scăpând cu bine înainte de-a se termina cuvântul care începuse să fie rostit când am ajuns acolo, ca-n frumosul banc cu poetul Andrei Păun.
Îți mulțumesc, telecomandă! Tu îmi salvezi sufletul și mintea!