O știre năucitoare: potrivit săptămânalului “L’Express” din 26
septembrie a.c., 93% dintre cetățenii Norvegiei declară că au citit
cel puțin o carte în anul 2009. Nu știu dacă vreo altă țară a lumii
se poate mândri cu un scor asemănător, după cum nu pot pricepe cum
este posibil, în corolar, ca populația cu vârstă preșcolară a țării
să fie atât de redusă numeric: 7%. Pentru că, dacă cineva nu
citește cărți în Norvegia, singura explicație este că acesta
probabil nu știe să citească. Ei bine, în acest paradis al lecturii
locuit de (dacă socotelile noastre sunt corecte) 4,5 milioane de
cititori, scriitorii sunt niște staruri.
Printre stele, un romancier cu
halou de auroră boreală, Per Petterson. Marea glorie a momentului,
autor tradus în 47 de țări, printre care și România (Univers, 2007,
“La furat de cai”). Născut în 1952 la Oslo, a făcut tot soiul de
mici slujbe (a început ca agricultor, a continuat ca librar și
traducător), iar în 1987, bulversat, potrivit propriilor
declarații, de lectura unei cărți scrise de Simone de Beauvoir, se
apucă de literatură. În acel an publică un volum de povestiri
(“Aske i munnen, sand i skoa”), primite cu entuziasm de critica
norvegiană, iar în 1996 îi apare “Til Sibir” (“Spre Siberia”),
nominalizată la The Nordic Council’s Literature Prize. În 2000, “I
kjolvannet”, povestea unui tânăr care își pierde familia în
tragedia scufundării vasului Scandinavian Star, ia Premiul Brage,
iar traducerea din “Ut og stjæle hester” (“La furat de cai”)
primește, în 2006, The Independent Foreign Fiction Prize, iar în
2007, International IMPAC Dublin Literary Award, cel mai generos,
financiar vorbind (100.000 de euro), premiu literar pentru o
singură carte de ficțiune publicată în limba engleză. În același
an, New York Times Book Review așază cartea printre cele mai bune
10 titluri ale anului. În 2008 apare cel de-al șaselea roman al său
(și deocamdată ultimul), “Jeg forbanner tidens elv” (“Am blestemat
fluviul timpului”), care a făcut deja impresie și și-a cucerit fani
atât în spațiul norvegian, cât și în cele anglo- și francofon
(traduceri în 2009 și 2010).
Iată incipit-ul: “Aceste
evenimente s-au întâmplat cu ani în urmă. De ceva vreme, mama nu se
simțea prea bine. Ca să nu le mai dea apă la moară celor care se
arătau îngrijorați pentru ea, frații mei mai ales, dar și tata, ea
s-a hotărât în cele din urmă să meargă la consultație la medicul
care avea dintotdeauna grijă de familia noastră. Era probabil
foarte vârstnic, pentru că nu-mi amintesc să fi mers vreodată la
alt doctor și nici nu țin minte să-l fi cunoscut tânăr. După un
consult rapid, acest doctor bătrân a trimis-o pe mama la niște
investigații suplimentare la spitalul din Aker. În acest vast
spital situat în preajma intersecție Sinsen, din acea parte
orientală a orașului Oslo pe care îmi plăcea s-o consider ca fiind
a noastră, mama a fost plasată într-o încăpere vopsită în alb și
verde deschis și a fost supusă mai multor examinări, dintre care
multe au fost probabil dureroase. Apoi au trimis-o acasă în
așteptarea rezultatelor.” Simplu, prea simplu poate, și direct. Cu
mult alb și verde deschis, nuanțele zăpezii norvegiene și ale
vegetației plăpânde care încearcă să se strecoare prin stratul de
omăt. Scriitura lui Petterson, emoționantă și intensă, comunică
drame profund umane și n-are nicio legătură cu romanele polițiste
care au făcut faima Septentrionului în ultimii ani.
În “Am blestemat…”, Arvid,
naratorul, află, după episodul spitalicesc de mai sus, că mama sa,
independentă, rebelă, mare fumătoare și băutoare de whisky, suferă
de cancer. Hotărâtă să nu-și plângă de milă în sânul familei, ea a
sărit în primul ferryboat și a plecat în Jutlanda, în nordul
Danemarcei, de unde era originară. Arvid îi ia urma și între cei
doi se stabilește o comunicare puternică, făcută din rememorări
tandre, dar pudice (aceasta este de fapt substanța romanului),
dintr-un joc subtil între prezent și trecut, din reconsiderări
capitale și ajustări necesare, dintr-un balans continuu între umor
și melancolie. Arvid își povestește eșecul mariajului, amorurile
pasagere, moartea prematură a fratelui său, copilăria sa într-un
cartier muncitoresc din Oslo și angajarea sa militantă,
procomunistă. Elemente care au marcat și biografia de tinerețe a
autorului (acum gentleman-farmer, de când trăiește din scris),
comunist de omenie (ba chiar de mao-menie, câtă vreme a gustat din
deliciile acestui tip de stângă extremă, comunismul în tendință
Mao), exact precum suedezul Stieg Larson, autorul celebrissimului
“Millenium”, care fusese membru al partidului comunist
lapon.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, n
1982, al Universit`]ii Bucure[ti, Facultatea de filologie, sec]ia
rom=n`-portughez`. Redactor principal ([i, ncep=nd cu 1991,
grafician copertator) la Editura Eminescu, ntre 1985-2003.
Colabor`ri (cronic` literar`, cronic` plastic`, traduceri) la
numeroase reviste culturale, ncep=nd cu 1974. Redactor [i
art-director la diverse publica]ii din ]ar`. A semnat mai multe
volume de traduceri [i un volum de interviuri. Din anul 2000 p=n`
n 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminic`.