Ultimul film al lui Roman Polanski este un triumf al scenografiei, dar un faliment al inimii. Il urmaresti cu o indiferenta detasata si il uiti de indata ce iesi din cinema. O dezamagire. Intrebarea e: de ce a ales ales sa ecranizeze un roman care a avut, deja, multe transpuneri cinematografice onorabile, printre care un clasic al lui David Lean (1948), nenumarate seriii TV si chiar un film de animatie? Istoria orfanului care intalneste un pusti hot de buzunare pe strazile Londrei si care se alatura unei gasti de baieti antrenati sa fure pentru vicleanul lor maestru este, in esenta, despre supravietuirea puritatii chiar si in circumstante spiritual zdrobitoare. Ce ar mai fi putut stoarce maestrul polonez de la poveste, incat s-o faca relevanta pentru momentul de fata? Nimic, chiar daca incearca sa injecteze mai multa ambiguitate morala personajelor detestabile, dar empatice, ale lui Dickens si se fereste de sentimentalismul lui Lean (doar pentru a esua in ariditate). Cu exceptia unui puternice scene finale in care Fagin (Ben Kingsley, de nerecunoscut) e strivit de zidurile unei celule de inchisoare si de amenintarea propriei executii, unde transpar uratele tensiuni psihologice ale unui Polanski clasic, restul te scufunda, parca, in vidul emotional in care traiesc “raii” de aici.
Sigur, exista decorul uluitor. S-a spus despre Polanski ca ar fi un “regizor arhitectural”. Adica isi deplaseaza aparatul de filmat cu miscari atent construite, iar personajele sale sunt cu atat mai memorabile cu cat sunt mai turtite de cadru si mai opresate de prezenta auctoriala, cam ca protagonistii lui Hitchcock. Capodoperele sale (“Repulsie”, “Cutitul in apa”, “Copilul lui Rosemary”, “Chinatown”) sunt strabatute de un dezgust social, plumbuite de un décor claustrofob si groase in subtext.
Dar “Oliver” nu e nici pe departe un Polanski maret. E abia mediocru. E usor de sesizat greaua sa incarcatura biografica: parintii regizorului s-au intors din Franta in Polonia, doar ca sa ajunga in lagarele naziste din cel de-al doilea razboi mondial (mama lui va muri acolo). Regizorul avea cam varsta lui Twist cand a fost desparitit de ei si a supravietuit refugiindu-se la tara, adapostit de diverse familii catolice.
Ar fi fost de asteptat ca un proiect care l-a inflamat timp de atatia ani si pe care il considera “de suflet”, sa genereze suficiente scantei cat sa arda ecranul. Dar nu, filmul ramane doar izbanda rece a scenografiei si a costumelor: Londra dickensiana – de fapt, Praga – e filmata suberb, cu o precizie sumbra, cenusie si un sentiment al dezintegrarii post-industriale de catre Pawel Edelman, operatorul “Pianistului”, cam in aceeasi maniera in care a filmat ghetoul din Varsovia.
Barney Clark are varsta potrivita pentru Oliver Twist si poate si figura lui angelica (desi si el si ceilalti vagabonzi sunt cam rumeni in obraji pentru niste subnutriti). Insa si lui ii lipseste focul din priviri. E un vehicul cu vointa slaba – cum sunt adesea personajele polonezului- gata sa fie sufocat de fortele intunecate ale destinului. Insa, de data aceasta, avem doar un baietel pasiv care trece printr-un serie de episoade oribile in care nu exista progresie dramatica, energie sau empatie, ci doar un spectacol gol, fara miza.
* Oliver Twist (2005); regia Roman Polanski, dupa romanul lui Charles Dickens; cu Ben Kingsley, Barney Clark, Jamie Foreman; distribuit de Independenta Film; premiera romaneasca 24.02.2006