De curând a apărut în Italia volumul Virginia Zeani, talento e bellezza. Dialogo con Sever Voinescu (Zecchini editore), traducere de Afrodita Carmen Cionchin. Cartea restituie publicului din Peninsulă imaginea unei mari stele româno-italiene pe firmamentul liricii mondiale, cea pe care fanii au denumit-o L’Assoluta, într-o vreme în care Maria Callas era La Divina, iar Renata Tebaldi L’Angelo. Originalul cu titlul Canta che ti passa. Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu a fost publicat în 2011 la editura Galaxia Gutenberg.
Volumul italian marchează aniversarea a 90 de ani de viață ai celebrei soprane care s-a născut pe 21 octombrie 1925 la Solovăstru, un sat de lângă Reghin. În 1947 s-a stabilit în Italia și, apoi, în 1980, în Statele Unite. În cursul dialogului, va povesti pe larg despre aceste „mutări”, adevărate articulații ale destinului său. Într-o carieră care a acoperit aproape trei generații, a cântat cu toți marii cântăreți ai lumii: Beniamino Gigli, Franco Corelli, Giuseppe Di Stefano, Mario Del Monaco, Carlo Bergonzi, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Tito Gobbi, Nicolae Herlea, sub cele mai prestigioase baghete: Tullio Serafin, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Carlo Maria Giulini și pe cele mai mari scene ale lumii: Roma, Milano, Viena, New York, Paris, Londra. Ca profesor, în cariera de 24 de ani la Indiana University din Bloomington, din 1980 până în 2004, a lansat cel puțin jumătate dintre marile voci ale Americii anilor ’90, de la Sylvia McNair la Elizabeth Futral și Angela M. Brown, fenomenala Aidă cu care Metropolitan Opera și-a deschis stagiunea în 2007. A primit cele mai înalte distincții din partea statelor român și italian.
Publicăm câteva fragmente din fascinanta mărturie de viață pe care ne-o oferă Virginia Zeani în această splendidă carte-interviu (fragmentele sunt preluate din revista „Orizonturi culturale italo-române”, noiembrie 2015).
– Doamnă Zeani, când a apărut visul italian? Când ați decis să mergeți să studiați și să încercați o carieră în Italia?
– Visul de a studia în Italia îl aveam de mult. Tatăl meu îmi povestise despre Italia ca despre cel mai frumos loc din lume. În plus, Italia era patria operei, era epicentrul artei căreia voiam să mă dedic. Dar mai era un motiv care, la vârsta aceea, era la fel de important ca toate celelalte: eram îndrăgostită de un italian. Un băiat superb. Eu aveam 16 ani și el avea 18. Cu el începusem să vorbesc italiană și el mă corecta – îmi dădea lecții, fără să îmi dau seama. Și el era pasionat de muzică, dar era mai mult filosof. Era student la Litere și Filosofie. Îl chema Nino Ghezzi. Ani de zile l-am visat…
– La Milano, ați ajuns să- l cunoașteți pe idolul dumneavoastră, Aureliano Pertile. Să spunem despre el că, la vremea lui, fusese o mare vedetă. Un fel de Pavarotti al timpului său. O mare glorie! Era tenorul preferat al lui Toscanini și, cine știe cât de exigent și chiar rău cu tenorii era Toscanini, înțelege valoarea lui Pertile. Era un monstru sacru și așa a rămas în istoria operei. Cum ați ajuns la el? La Narducci ați ajuns după cartea de telefon. Dar la Pertile?
– La câteva zile după ce am ajuns la Milano, i-am cunoscut pe colonelul Giovanini și pe soția lui. Doi oameni admirabili. El era un colonel pensionar, trăia modest împreună cu soția, și nu aveau copii. Mi-au cumpărat un cadou pe care nu-l voi uita niciodată: primul meu palton din Italia. Aveam mare nevoie. Apoi, tot ei m-au dus prima dată în Elveția, unde mi-au cumpărat ciocolată… Erau atât de drăguți cu mine… Când au auzit că am voce, m-au rugat să cânt pentru ei și apoi m-au reținut la masă. Vorbind despre muzică, el a spus la un moment dat: „Prietenul nostru cel mai bun este Aureliano Pertile. Ai auzit de el?” Am crezut că leșin… Le-am spus că e idolul meu și că nu-mi doresc nimic mai mult decât să iau lecții de la el. M-a împins Dumnezeu spre oamenii ăștia care erau prieteni foarte buni cu el. Toată seara mi-au povestit cum le cânta, cât de înnebunite erau femeile după el în orice rol făcea și ce succes enorm avea. Pe nevasta lui Pertile o chema Italia. Donna Italia, care îl apăra de toate femeile astea, se răstea la sopranele care cântau cu el și care se îndrăgosteau de el: „Ăsta e bărbatul meu, nu al vostru, numai pe scenă e al vostru!” La sfârșitul serii mi-au dat adresa lui. Admirația enormă pe care o aveam pentru el mi-a dat curajul nebun să îmi înving timiditatea și să mă duc singură la el acasă. Am sunat la ușă, și cine a venit să-mi deschidă? Era Aureliano Pertile în persoană. Cum l-am văzut, am izbucnit în plâns. Emoția era așa de puternică, că am început să plâng și nu mai puteam zice nimic. El era șocat: „Ce s-a întâmplat? Poftește înăuntru!” Nevastă-sa era în spatele lui și ce putea gândi văzând o tânără necunoscută de 20 de ani plângând la ușa lor? Mi-au dat puțină apă și, văzând că nu mă liniștesc, mi-au dat și puțin coniac. Aproape că nu reușeam să vorbesc. În sfârșit, mi-am mai revenit și le-am spus că emoția mea de a-i vedea era așa de mare, că sunt o cântăreață din România, că ascultasem la București discurile lui și că îl admiram atât de mult. Abia atunci s-au liniștit și ei – înțeleseseră ce e cu mine. Eu știam că el era profesor la Conservatorul din Milano, dar că avea o viață foarte relaxată – era mereu plecat, petrecea mult timp la țară, unde avea o moșie…
– Și i-ați spus atunci că sunteți o tânără soprană care vrea să ia lecții cu el…
– Nu, i-am spus că aș vrea să-mi dea un sfat. Mi-a fixat o întâlnire peste o zi sau două, când avea și pianistul cu el. Am mers și am cântat prima dată Boema, pe care o știam deja pe dinafară. „Voce foarte frumoasă, multe culori, trebuie să lucrăm cu tine la dicțiune”. Pe urmă i-am cântat Traviata. „Eu am cântat Traviata – îmi spunea el – cu cea mai bună Violetta din timpurile mele, Claudia Muzio”. Și îmi spunea că, din punct de vedere tehnic, nu am probleme, fiecare notă este la locul ei, totul e bine. Spunea că trebuie să lucrăm puțin în legato și la consoanele duble din cuvintele italienești.
– Care sunt cele mai importante învățături pe care le-ați dobândit de la Pertile?
– Importanța frazei muzicale depline, pe care, prin studiu, am adaptat-o calităților mele. Mi-am format gustul muzical cu Pertile, am înțeles cum cântă ceilalți. Vorbea, de exemplu, pe larg despre Mafalda Favero, pe care eu o văzusem cu Di Stefano în Manon de Massenet, în vara anului 1947. Mi se păruse în vârstă – ea avea 37 de ani, eu aveam 21. Și ea era una din favoritele lui Toscanini. Îmi vorbea mult despre spectacolele lor. Pertile a fost omul care a influențat cel mai mult intelectualitatea vocii mele. El m-a făcut să înțeleg nu doar cum să cânt, ci de ce trebuie să cânt într-un anume fel și, mai ales, ce rost are să cânt.
– Aș vrea să vorbim despre câțiva dintre mulții dumneavoastră parteneri. Lista este impresionantă. Nu există mare tenor în perioada anilor 1950-1970 cu care să nu fi cântat. Aș vrea să începem de la primul mare partener al dumneavoastră, care a fost Beniamino Gigli.
– Da, nu era prima operă în care cântam, dar el era primul nume important alături de care eram pe scenă. Eu aveam, cum ți-am spus, doi idoli. Primul era Aureliano Pertile și am ajuns să studiez cu el, începând din toamna lui 1947. Al doilea era Beniamino Gigli, și am ajuns să cânt cu el, în 1950.
– Ați cântat cu Giuseppe Di Stefano?
– Am cântat cu el Puritanii, Boema, Lucia di Lammermoor... Am pățit cu el o chestie teribilă. Aveam de cântat împreună Lucia di Lammermoor, la Arena din Cagliari și nu a venit la spectacol. A trimis pe cineva să spună directorului, cu o oră înainte, că el nu e în voce și nu poate să cânte. Am vorbit eu cu el, degeaba. A abandonat spectacolul…
– Și ce impresie aveați de pe scenă? Era un partener bun, vă simțeați bine cu el?
– Ca partener, nu era prea bun, pentru că nu erai niciodată sigur de el. El cânta pentru el, în primul rând, și pentru public. Îmi amintesc de o Boema pe care am cântat-o cu el la Veneția. La finalul actului I, nu a putut să facă do natural și l-a făcut cu o octavă mai jos. Publicul, normal, a protestat. Și el, în loc să-i fie puțin rușine, îmi spunea la ureche: „Eu las spectacolul în momentul ăsta și mă duc să joc la cazino.” I-am spus imediat: „N-o face, te rog, n-o face. Mă distrugi.” Am continuat, până la urmă, dar nu mi-a plăcut deloc acea atitudine a lui. Din fericire, publicul s-a reîncălzit cu mine și am ajuns în actul patru. În ultimul act, când eu eram pe moarte și el mă strângea în brațe, mă strângea așa de tare că nu puteam să suflu. Și atunci mi-am înfipt unghiile în spatele lui, când îl îmbrățișam, și i-am șoptit răspicat: „Lasă-mă să respir”… Nu era un coleg prea bun. Dar publicul, cum ți-am mai spus, îl iubea. Poți să înțelegi publicul?