Omar cel orb este o carte palpitantă despre paradis și infern, iubire, credință și moarte, prin care Daniela Zeca anulează un mit: acela care ne convingea că un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care îi aparțin în mod nativ. Acest ultim roman al trilogiei orientale, semnate de prozatoare, afirmă răspicat că, în mileniul al treilea, subiectele, dar și problemele lumii globale sunt ale tuturor și nu le putem rezolva decât împărtășindu-le.
N-o văzuse pe maică-sa vreodată plângând, dar de-atunci își aminti lacrimile ei care străluceau pe obrazul oacheș precum niște sfori de catarg care îi trimiseseră copilăria în lume.
– Ce e, mamă? o întrebase orbit dintr-odată de plânsul ei.
Din acel moment învăță că femeile care lăcrimau îi istoveau inima și că nu trebuia să le vadă chipul.
Maică-sa se prefăcu imediat că așază migdale într-un borcan și își șterse fața cu podul palmei.
Nu mai era frumoasa lui Farah, ci doar o femeie de treizeci de ani, cuminte și singură.
– Eu nu vin cu voi la Tabriz, dragul meu, îi zisese încovoiată peste grămăjoara de mirodenii.
Nu-i mai vedea ochii, dar îi auzea plânsul în coșul pieptului, ca pe o vietate lovindu-se de o colivie.
– Toată viața am vrut să fiu osti la templu și nu o negustoreasă din souk! Am să vin să vă văd în nord, iar tu ai să te întorci în vacanțe, copilule.
El știa că, odată ieșit din labirintul străduțelor de paiantă, n-o să se mai întoarcă în Ardakan. Chiar așa: în templul din Chak Chak, o dâră de apă lingea peretele de vreo mie patru sute de ani și spuneau despre ea că e lacrima prințesei Banou, ascunsă în stâncă: îi rămase în cap că femeile storc plâns și din piatră. Bocetul maică-sii îi amorțea gândul, dar nu putea să îl creadă definitiv. Ea și taică-său aveau jurământ să treacă împreună pe podul Kimvat (“Podul Hotărârii sau al Dreptei Judecăți”, pe care sunt cântărite sufletele credincioșilor zoroastrieni după moarte), așa că și plânsul era numai o supărare.
Mama lui muri în scurt timp, de tristețea schimbării neașteptate. Moartea ei îl făcu bărbat și apoi îl îmbătrâni peste noapte. Deși nu avea nouă ani, Omar deveni stăpânit, ca un luciu de apă cuprins între stăvilare. Nu i se mai zbătea inima. Mai înnebunit era tată-său, care nu apucase să vândă casa, cele două orezării și grădinile. Se-ncorda precum peștele azvârlit pe uscat, încercând să găsească taina acelei pedepse din soarta lui.
Chemase toți medicii. Plătise cu bani agonisiți într-o viață dusul ei înspre Teheran, într-un elicopter de urgențe, și-și dăduse acceptul de dializă. Plânsese în hohote și, îngenuncheat, se reîntorsese la Mazda. Pe urmă, în sala de rugăciune de la spital, zăcuse întins cu capul spre Mecca.
Ruga lui nu speriase moartea nevestei, dar pe el îl îngrozise în schimb un pasdar apărut dimineața, ca să-i spună cum s-o îngroape:
– Nu o s-o duci înapoi, în Yazd, ci direct la Zahra (cel mai mare cimitir al musulmanilor șiiți din Teheran).
– Dar e zartoshtă, nu s-a convertit, cutezase să îi spună.
– Cui îi pasă? îi spusese răstit. În Iran e o singură religie bună. Poți să-ți chemi aici mazdeenii, dacă au cu ce să ajungă, dar ai s-o îngropi ca șiită. Tu te-ai dat Profetului nostru, că mai ai ceva minte, iar ea e nevastă-ta. Sau a fost… Chiar așa, ai să-ți iei o sigheh (soție provizorie admisă de Coran cu un contract marital pe perioadă limitată) după doliu?
În Omar încolți prima boabă de ură. Dumnezeu obosea și el, ca toți oamenii: uneori, era în altă parte. Tocmai el, copilul care gândise cum că tată-său și bunicul vor primi o pedeapsă pentru sfidare, se lipi atunci ca un înghețat de căldura înțelegerii: nu conta că-i Ahura sau Profetul Ali, Fatima ori Isus al creștinilor.
Toți plecau de acasă și uitau uneori, precum muritorii. Tuturor le scăpa ceva.
O văzu pe mamă-sa înfășată într-o pânză albă și ponosită, destrămată pe-alocuri de atâta spălat. Părul moale îi cădea dintre cârpe și îi atârna înstrăinat ca un lucru al altcuiva. Îi văzu pe pat așternutul, cu însemnul încovrigat al spinării: murise cu genunchii la gură. Pe cearșaf, stăruia ca în ceară urma chinului ei final, cu picioarele strânse, ca un animal prins de friguri.
– Câți sunteți din familie? întrebase infirmiera. Nu-i nicio femeie cu voi?
Tată-său clătinase din cap: “Sunt doar eu cu băiatul… Pe femei nu le-am mai chemat, sunt în Yazd și le-ar lua șase ore să vină”.
Dar nu ăsta era motivul. Tată-său nu spusese nimănui despre moarte, fiindcă o îngropau împotriva voinței ei, în pământul prea reavăn din Teheran.
Aveau să pornească spre cimitir, unde groapa plătită de dimineață era aproape pe terminate.
– Cum o cheamă pe maică-ta?
– Samaneh, murmură ca pentru sine Omar și apoi regretă că îi răspunsese.
Însă felcerul întrebase pentru certificat și pentru biletul ce avea să o însoțească la spălat și la îmbălsămare.
SAMANEH, scrise mare pe o hârtie și i-o puse, ca unui pachet, pe cearșaful tocit la margini.
– Nu ai treișpe ani, așa e? i se adresă încă o dată.
– Are numai șapte, zisese tatăl, care ori voia să îl ocrotească, ori uitase numărul anilor.
– Atunci… ar putea să rămână… să fie de față și s-o mai vadă… Și așa băieții nu-și uită mamele, ci le iau după ei în rai.
Care rai? Și Allah, și Ahura Mazda locuiau în aceeași îngrăditură pardosită cu lespezi, ca o tablă de șah și-și schimbau între ei sandalele.
Totdeauna gândise că maică-sa, preoteasa, va ajunge la Dumnezeu și va sta ca o porumbiță pe toiagu-nverzit al lui Zarathustra. O văzuse mereu ca pe Farah ori ca pe o pisică de jad răsfățându-se pe o consolă de aur. O crezuse nemuritoare. Când venea de la școală, alerga să i se furișeze în pat, să-i miroasă pernele și să tragă pe nări parfumul dulceag, care îi stăruia între haine.
Nu îl mângâia decât rar sau atunci cel puțin nu-și mai amintea. Avea degete lungi și osoase, îmbăiate în mosc. Uneori, îi respira de aproape, exact peste față, vorbindu-i până când adormea. El pleca în somn doar cu gândul ca maică-sa să rămână și să-i vorbească până când se trezea. N-avusese timp s-o iubească. Doar se minunase de ea, ca de o făptură lunatică.
Își aduse aminte de Zahra și tresări ca de usturimea unei înțepături. Maică-sa fusese luată de străinele de la cimitir. O vedea prin despărțitura de sticlă unde ar fi trebuit să se afle soră-sa, nevestele casei plus femeile de la templu. Câteva ar fi ajutat să o spele și cu toate ar fi bocit: “Samaneh, pentru ce ai murit? Fiul tău are nouă ani, cum te-ai îndurat să îl lași?”.
El, atunci, întregise în gând tot ce nu se mai întâmplase. Era singur lângă peretele care îți permitea să veghezi forfota pregătirilor. Mai venise o musulmană în vârstă, cu mâini înroșite și noduroase:
– Luați copilul de-acolo! zisese.
– Ba lasă-l, doar așa o mai vede pe maică-sa.
Și chiar o văzuse, ca niciodată, adormită și goală, întinsă pe masa din mijlocul încăperii. Doar că nu pregăteau o împărăteasă, ci un trup țeapăn, cu sâni căzuți, cărora li se albăstriseră sfârcurile. La mama lui moartă văzuse primul lotus de carne, întredeschis între pulpe, pe care femeile îl îndesară cu cânepă. Urmaseră nările, rectul, urechea ei dreaptă, pe urmă cea stângă, fiindcă, după credința Profetului, nici o deschizătură a păcatului nu făcea să rămână nepecetluită.
Frumoasa lui Farah plecase din trupul ca de pasăre doborâtă. Îi legaseră fălcile, ca să stea încleștate. Îi înnodaseră părul la ceafă, îi scurtaseră unghiile, o spălaseră și o șterseseră cu un prosop zdrențuit. Numai giulgiul plătit de tată-său era ca spuma de lapte, ca puful de gâscă, ca blândețea lui Dumnezeu. Mintea lui de copil se oprise la gândul că raiul e un raft cu pachete învelite ca niște cadouri în hârtii noi.