Cu niște ani în urmă (să tot fie vreo zece), la solicitarea unei edituri bucureștene, am conceput un afiș menit să reprezinte respectiva instituție la târgul Gaudeamus. Izbutită sau nu ca unealtă publicitară, schema plastică a posterului era următoarea: un copil se suia pe un computer (cu monitor cu tot), ca să ajungă la o carte aflată pe raftul de sus al unei biblioteci. Imaginea – o fantasmă personală – era menită, în capul meu, să vorbească despre faptul că, în zilele noastre, cel puțin, calculatorul nu va izbuti să rămână altceva decât un simplu adjuvant în procesul lecturii și că minunea numită carte tipărită va continua să fie căutată cu înfrigurare.
Iată însă că, într-un ritm mai drăcesc decât mi-aș fi putut închipui, lucrurile par să se întoarcă cu susul în jos. Am văzut, de curând, raportul doamnei Ann Mack, director de trendspotting în cadrul uneia dintre cele mai mari agenții de publicitate din lume, JWT. Vorbind despre tendințele anului 2012, domnia sa spune: “Fetișizarea obiectelor arhaice, demodate constituie o mișcare ce se cere supravegheată îndeaproape.” Și adaugă că, în momentul de față, își împrospătează imaginea apartamentului personal. Cum? Între altele, făcând din stive de cărți picioarele unei mese. Pe blatul de sticlă de deasupra, doamna Mack își așază în mod curent Kindle-ul și se pune pe citit cărți în format electronic.
Una peste alta, Mack the Knife știe ce spune. Ca să rămână
funcțională, cartea de hârtie e pe cale să devină un obiect de
design sau o sursă de delectare senzorială. Din ce în ce mai mulți
americani cu bani apelează la designeri specializați să le
construiască biblioteci uriașe. Bennet Weinstock, un decorator din
Philadelphia își ia materia primă de la anticariatele londoneze:
cărți legate în piele, cu cotoare daurite. “Anumiți clienți insistă
ca volumele să fie în limba engleză, spune el, astfel încât să dea
senzația că ar putea să le și citească. Altora puțin le pasă de
limba în care sunt scrise, câtă vreme legătura cărții este
arătoasă.”
Thatcher Wine, un întreprinzător din Boulder, Colorado, creează colecții de cărți personalizate, pe care le vinde cu sume cuprinse între 80 și 350 de dolari pentru 30 cm liniari. De curând, a vândut unui om de afaceri o bibliotecă “la cheie”, cu suma de de 80.000 de dolari. Anumiți designeri precizează că mușteriii lor solicită din ce în ce mai frecvent conținuturi personalizate pentru cărțile decorative: povești regionale, aventuri având ca temă Far West-ul etc. Toate în nuanțe asortate. La Wonder Book, din Maryland, proprietarul afacerii declară că treaba îi merge strună. E solicitat de promotori imobiliari, de designeri, de organizatori de nunți, de posturi de televiziune sau de restaurante, care îi cer carte la metru, cu legături din piele, pânză sau vinilin, după buget.
Din NY Times, aflu de asemenea că Federico Uribe, un artist conceptual columbian care lucrează în Miami, a comandat mii de volume cu coperți în culori primare, ca să facă sculpturi în formă de palmieri (foto 2). “Cei mai mulți oameni distrug copacii ca să fabrice cărți, declară el. Eu distrug cărțile ca să fac arbori. Vreau să spună o poveste în altă limbă”. Da, cărțile încep să-și uite limba. Vorbesc într-un esperanto glam, pe care toată lumea îl pricepe, dar care sună a gol. E golul miilor de pagini care rămân necitite și spânzurate de pomană între două coperți fățoase.
În încheiere, o dezvăluire. Copilul cocoțat pe computer din afișul pe care îl imaginasem era propriul meu fiu, pe atunci în vârstă de cinci ani. Acum are cincisprezece și (aproape) singurele sale lecturi, cu excepția manualelor școlare, deși stă într-o cameră ai cărei pereți gem sub greutatea rafturilor cu cărți, se petrec pe ecranul calculatorului. Morala, atât de străvezie, a acestei povești mi se pare profund nedreaptă și imorală.