Pe lîngă enigmele, misterele, coincidențele bizare și celelalte lucruri stranii din Viața începe vineri*), romanul Ioanei Pârvulescu, două sînt liniile de lectură și interpretare pe care cartea întîi le deschide, apoi le închide.
Prima se conturează pe un clișeu de receptare critică: întrucît Ioana Pârvulescu s-a ocupat, în volumele ei, de trecutul de belle époque, tratat documentar-istoriografic, de bună seamă că autoarea are suficient material adunat, pe care îl va exploata ficțional. Și felul în care începe romanul său pare să confirme această a doua utilizare. De pildă, într-un fragment ca “Un ciocănit îi făcu să ridice deodată capul din hîrtii. Intră Marwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcă poze în Universul nu prea vedeai. Ilustrații erau zilnic, însă desenate.” (p. 25), se observă cum informația este “exterioară” și excedentară, neieșind din mișcarea epică.Treptat însă, această mișcare de interior va antrena și va angrena mai toate elementele, făcînd din aspectul documentar un constituent al prozei. Romanul își creează o lume a lui, fie ea și pre-dickensiană, prea curată și cam frumoasă. Iar această lume se înfățișează și se expune mai bine prin ochii și vocea unui vizitator căzut din timp, un personaj apărut dintr-o epocă ulterioară, pentru a-i tulbura pe toți cu ciudățeniile lui vestimentare, comportamentale și gestuale. Cu Dan Crețu, venit din secolul 21 și devenit, la 1897, Kretzu, intrăm într-un pasionant policier fantastic; și într-o excelent întreținută condiție de incertitudine prozastică. Și aceasta este a doua linie de lectură, pe care autoarea, cu multă inteligență, o deschide și o susține, valorificînd-o pînă la final. Sînt de fapt trei (!) finaluri, fiecare cu cîte o ruptură de plan ce schimbă și reinterpretează faptele. Dar punctul forte al cărții îmi pare tocmai haloul de enigmă din jurul acestui vizitator ce a căzut într-o altă epocă – pentru a o descoperi cu aceeași uimire cu care Bucureștii anului 1897 îl descoperă pe el.
Nu știu dacă Ioana Pârvulescu a avut intenția să dea o replică scenariului romantic cu avatari din Sărmanul Dionis; cert este că pînă și această dislocare din lumea sa a unui personaj de secol 21, laolaltă cu proiecțiile despre viitor ale personajelor de secol 19, se dublează printr-un story polițist la fel de complicat și îmbîrligat, cu apariții și sustrageri de portofele, dispariția și căutarea unei icoane prețioase, descoperirea și rătăcirea unor chei de la un cufăr-safe, furtul unui alt safe cu, probabil, icoana în el… E prea mult. Sînt prea multe în economia unor scene și pe structura oricum încărcată a romanului. Voi scoate deci cu totul din discuție firul polițist al acțiunii, ca și finalurile ce ficționalizează o dată, și încă o dată, textul – pentru a insista asupra unității de hard din Viața începe vineri.
Omul care, aparent, și-a greșit epoca de fapt și-a găsit spațiul și timpul în care îi face plăcere, de nu chiar bucurie, să trăiască. La început, nu înțelege mare lucru: cei din jur vorbesc românește, dar altfel decît el, iar mustățile, bărbile, pălăriile, birjele, trăsurile pe care le tot întîlnește în cale îi semnalizează transferul făcut. Cum s-a realizat acest transfer, care sînt condițiile rupturii de plan temporal și intrării într-o altă lume, din urmă? Dan Crețu/ Kretzu meditează solo, unificat, asupra acestor chestiuni vitale, în mai multe pagini puternice, înrudite cu cele de cogitații existențialist-religioase din Orbitor al lui Mircea Cărtărescu: “Poate că tot ce a fost și o să fie este acum, în prezent. Poate că ce a fost este ce va mai fi. Înainte de a-mi pune orice întrebare, încercați să vă obișnuiți cu vocea mea, o voce de om despărțit de o lume pe care ajunsese s-o cunoască destul de bine, și căzut într-una necunoscută și de neînțeles. Poate că trăim, fără s-o știm, chiar în clipa asta nesfîrșită, în mai multe lumi deodată. (…) mă rog să fiți sănătoși, buni și să nu fiți recompensați cu pedepse, ca mine. Ma rog să îmbătrîniți frumos și liniștit ca trandafirii. Mă rog, dacă auziți o voce de om, s-o înțelegeți.” (pp. 31-32). Ce era la M. Cărtărescu autoproiecție demiurgică a personajului, a Vocii lui ce-l distinge de tot restul, e aici intrare (la fel de controlată) într-o suită a Binelui, frîntă istoric în secolul 20 și pierdută, poate, odată pentru totdeauna. Fundamentul romanului și nota care-l particularizează imediat în polifonia prozastică de azi este această obstinată înșurubare în Bine a protagonistului, a majorității personajelor, și a autorului lor care le direcționează.
Binele… nu dă bine într-un roman. Ioana Pârvulescu se ambiționează să demonstreze contrariul; și reușește asta prin două figuri: doctorul Leon Margulis și Costache Boerescu, șeful Poliției! Dacă nu și la primul, măcar la al doilea, deși identificăm precedente ilustre la un Mateiu I. Caragiale și întovărășiri contemporane (șeful de post Pomenea, din Medgidia, orașul de apoi al lui Cristian Teodorescu, e tot un asemenea om al dreptății, în pofida numelui ce pare că-l predestinează mitei), să admitem că pariul autoarei noastre e foarte îndrăzneț.
Cum l-a cîștigat? Printr-o calculație infinitezimală și o subtilă reconsiderare a unghiului de observație. La Margulis, e destul de clar jocul serios al prozatoarei: se insistă pe faptele bune ale doctorului, așa cum sînt ele văzute și resimțite din afară. Membri ai familiei și pacienți de toate clasele sociale dau mărturie, într-un fel sau altul, despre generozitatea neostentativă și dedicația profesională a unui medic nelacom de arginți. Prin această lipsă de lăcomie se explică și lipsurile sau, în fine, relativa jenă financiară a familiei, cum se desenează aceasta în contextul de secol 19: “Mama m-a ajutat să-mi spăl părul fiindcă, de cînd am renunțat la mai toate ajutoarele din casă, ca să facem economii (o mai avem doar pe bucătăreasa noastră, cu mintea ei îndesată de superstiții, pe Safta și pe firavul Nelu, mereu suferind), ne ajutăm una pe alta. Nu spălatul e cel mai greu, ci uscatul.” (p. 206). Cea care descrie situația, într-un jurnal tipic de tînără sensibilă și totodată emancipată, este Iulia, fata de 21 de ani, încă nemăritată, a doctorului. Dar și renunțarea la “ajutoarele din casă”, și faptul că Iulia nu și-a găsit, pînă acum, o partidă semnalizează, din toate cotloanele romanului, cinstea lui Margulis: și lupta lui, idealistă, pentru stăvilirea suferinței, iar nu pentru achiziții materiale.
Cum ar fi evoluat însă acest profil caracterologic nobil, dacă el ar fi fost explorat din interior? Ioana Pârvulescu a evitat în mod conștient acest unghi, din care conștiința înaltă a personajului și frumusețea alcătuirii lui s-ar fi redimensionat inevitabil. Să ne gîndim la profesorul Ștefan Mironescu, extraordinarul Papa din Dimineață pierdută al Gabrielei Adameșteanu. Ce lucruri inavuabile, ce amintiri stînjenitoare, ce sentimente obscure și ce perversiuni de om sofisticat descoperim într-un om fundamental bun ca Mironescu! Aceasta înseamnă observație realist-psihologică, atentă la pliurile societății și ale naturii umane, decupată prin tipologii. Ioana Pârvulescu o evită, cu subtilitate și grație: dar ea substituie, practic, un interior omenesc garnisit cu de toate (într-un dozaj ce variază, de la ticălos la omul cumsecade) prin niște fotograme ale faptelor bune, obținute strict din afară. Pentru a rămîne așa, incredibil de bun, doctorul Margulis nu este nici explorat, nici lăsat prea mult “de unul singur”, ca să-l accesăm integral, prin monolog interior sau stil indirect liber. Pariul prozatoarei a fost deci ținut: personajul său bun e unul reușit. Dar (și acest dar mi se pare important) neadîncit.
Al doilea erou din Viața începe vineri (dacă facem abstracție de Dan Kretzu, care e din filmul altei epoci) este conu Costache, de la Prefectura de Poliție. Și el, ca și Margulis, lucrează cu oamenii; și îi cunoaște bine, pe versantul infracționalității, nu al suferinței lor. E o combinație interesantă de conu Rache al lui Caragiale-fiul și Pascalopol al lui Călinescu: un ins cu o situație, cu avere, care se legitimează prozastic prin etica profesională, dar și printr-un savoir vivre ce complică puțin puritatea desenului. Da, îi prinde pe răufăcători; dar asta și pentru că e destul de avizat asupra tuturor relelor. Își cunoaște lumea, “marfa”, și nu înțelege și pace ce-i cu acest straniu Kretzu, elementul care iese din schemă. Pe de altă parte, cunoscîndu-și lumea, plus schema ei, șeful polițiștilor nu are cum să fie un personaj de pus în icoană. Are ca amantă o cîntăreață de Operă; și îi trage clopotele Iuliei, deși e de vîrsta tatălui ei și a pierdut, în tinerețe, competiția cu doctorul pentru mîna mamei… Într-un mod edificator, personajul devine cu atît mai complex și mai interesant cu cît aceste fapte și amănunte se degajă din trecutul și din prezentul lui. Margulis, în schimb, n-are trecut. El este egal, așa zicînd, cu făptuirile lui medical-umane, indiferent de dată. Conu Costache e un personaj mai realist; și atunci, inerent, un om mai încărcat.
Efortul Ioanei Pârvulescu de a-și
supraîncărca romanul anume pentru a dilua răul din lumea socială și
din omul văzut ca parte a acesteia este impresionant. De aici
pornind și tot aici ambiționînd să ajungă, prozatoarea
sui-generis se lasă prinsă de jocul interioritate/
exterioritate și îl speculează excelent pe fiecare latură a
misterului reprezentat de Dan Kretzu. Fiecare îl înțelege și nu-l
înțelege pe străin în codul accesibil lui. Pentru Iulia,
este un fel de frate mai mare, la fel de “zăpăcit”. Alexandru
Livezeanu, coureur cu ochiul format al omului de lume, îl
vede imediat: “nu păreți de nicăieri”. Un alt ins versat, conu
Costache, ajunge, în grila lui polițistă, la aceași concluzie.
Enigmaticul Vizitator cîștigă din aceste succesive răsfrîngeri
“specializate”; și invers, fiecare dintre personajele care-l văd
din perspectiva și în codul lor își susțin, prin aceasta, propriul
cod.
Fără a fi un roman, cum stă scris pe copertă și în intenția autoarei, Viața începe vineri a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase cărți citite în ultima vreme. O lectură minunată a unei proze neverosimile. Tot pe copertă scrie: Ioana Pârvulescu. Iată omul care și-a greșit epoca.
Ioana Pârvulescu, Viața începe vineri, roman, Editura Humanitas, București, 2009, 304 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.