Un om iubește mâncarea mai presus de toate, este un cunoscător rafinat, cel mai mare critic culinar, și, ironie a sorții, știe că va muri curând. Nu stomacul ori ficatul îl trădează, ci inima. Și, în ultimele ceasuri de viață, își rememorează momentele esențiale. Evident, ele nu se compun din evenimentele firești, ca prima iubire, căsătoria, copiii, ci din descoperirile făcute în copilărie și la maturitate a celor mai savuroase mâncăruri.
Romanul O delicatesă de Muriel Barbery dezvăluie viața unui om-monstru: deliciile bucătăriei se află mai presus de toate, umbresc totul din viața lui, deși reușita socială îl plasează sus pe scara socială, familia ar trebui să se bucure de succesul lui, dar a umbrit totul în jur. Pe patul de moarte, este perfect conștient că a adus nefericire tututor, dar nu-i pasă, și acum îi privește pe toți cu acceeași detașare, dacă nu cu un cinism sporit, pentru că în egoismul său absolut, vrea să rememoreze, în pragul neființei, suprema delicatesa.
Autoarea a ales o structură originală de roman, alcătuit dintr-un șir de confesiuni ale criticului culinar cu mărturiile celor din jur. Ele se află, evident, în contradicție, dar compun „dosarul unei existențe”, după o formulă consacrată camilpetresciană. Pe rând, vocile relatează mici episoade, impresii, momente, trăiri și luminează astfel viața unui om, care, într-un fel sau altul i-a copleșit pe toți cei apropiați, cu personalitatea lui puternică și dominatoare.
Renée portăreasa refuză să înțeleagă necazurile de bogătani, pe când Violette – lucrând pentru familie de treizeci de ani, o compătimește pe Doamna, dar ține mult la Domnul din două motive, pentru că a fost mereu drăguț cu ea și cu bărbatul ei, ca și când s-ar fi simțit mai în largul lui în prezența lor decât în prezența soției, și pentru că trage pârțuri în pat, ca și al ei bărbat, fapt ce-i sporește simpatia. Nu lipsesc mărturia statuetei Venus, martoră a scrisului.
Cei din afara cercului domestic îl percep altfel, și chiar îl înțeleg. Cerșetorul care-l vede zilnic îl invidiază și-l urăște, știind prea bine că și el s-ar purta la fel. Georges, tânăr în pragul carierei sale de expert în arta culinară, rememorează episodul când au comunicat, având aceeași perspectivă asupra sorbetului, ca reminscență a gusturilor din bucătăria unde trona bunica fiecăruia. Chabrot, medicul, a trăit prin pacientul său experiența prieteniei și accesul la alt univers. Amantele îi recunosc farmecul, dar îi acceptă moartea.
Fiul Jean are față de tatăl său un amestec vitriolant de ură-iubire, Anna soția este cea care-l iubește total, conștientă de infidelități și de compătimirea copiilor, știe că postura acceptată de ea ca victimă a generat dușmănia copiilor față de tată. Altă rubedenie, Paul, crede că marele critic și-a irosit prin pasiunea pentru gastronomiei și cărțile dedicate artei culinare autenticul talent literar.
Judecata asupra complicatelor relații din familie vine de la cel mai mic dintre membrii ei, nepoțica Lotte, care declară că o iubește pe Buni, dar nu-l iubește pe Bunu, și rezumă dramele celor mari: „Știu că sunt toți nefericiți pentru că nimeni nu iubește pe cine trebuie și că nu înțeleg că mai ales pe ei sunt supărați.”, Și conchide, în privința propriei înțelepciuni precoce: „Oamenii mari cred că noi, copiii, nu știm nimic. Ce aiureală, zău așa, ei n-au fost copii odată?”
Dar singurul care îl iubește necondiționat pe cel aflat pe patul de moarte este Rick, motanul cel răsfățat. Motanul a asistat la discuția cu doctorul și a înțeles că stăpânul încearcă să-l amăgească: „Stăpânul m-a luat pe genunchii lui, m-a privit în ochi (trebuie că bieții mei ochi obosiți arătau jalnic și dacă pisicile nu știu să plângă nu înseamnă că nu știu să-și arate tristețea) și mi-a zis grav: «Să nu pleci niciodată urechea la ce spun doctorii, dragul meu». Dar văd eu bine că ăsta este sfârșitul. Al lui și al meu, căci am știut dintotdeauna că vom muri împreună.”
Cât despre monologurile criticului, ele formează mici poeme ale deliciilor culinare, de la bucătăria bunicii și sardinele fripte pe grătar sau roșiile din grădina unei mătuși, până la minunățiile de care a avut parte în vacanțe ori cu ocazia unor demonstrații, cum este cea făcută de un maestru al bucătăriei japoneze, în anii săi de început. Iar faptul că papilele sale gustative au păstrat intacte în memoria lor gusturi și arome arată că într-adevăr delicatesele i-au umplut inima și nu sentimentele. Poate de aceea inima nu i-a mai rezistat…
Muriel Barbery, O delicatesă, traducere din limba franceză și note de Adrian Pătrușcă, Editura Nemira, 2015, 152 pag.