Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava și supus unor mari umilințe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe șase, alături de alți deținuți, rânduiți pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereților. Impresionați de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămașă, altul un pulover, altul un pantalon.
Conviețuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul și tăria necesare pentru a depăși suferința fizică și psihică la care erau supuși. Blând și convingător, in urma unor discuții cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieșirea din inchisoare iși va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre țările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat și, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: “Să te binecuvânteze Atotputernicul”. Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile, oferea informații din vasta sa cultură sau povestea cu insuflețire despre uimitoarea sa experiență de călător pe toată planeta. Nu s-a lăsat antrenat in discuții politice, a spus doar: “Mi-e rușine de urmașii noștri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărți sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf și Capitalul lui Marx” ? Era alaturi de frați in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, iși oferea porția de mâncare sau o impărțea cu cei din jur. Pentru a spori și mai mult chinul deținuților infometați și slăbiți, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: “Moșule, așează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniștit: “Mulțumesc, domnule milițian, dar nu mă voi așeza decât dacă și ceilalți vor avea această permisiune”. Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preț au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseții celor spuse, redăm integral fragmentul: “Am cunoscut un om, cel pe care il vedeți acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu niște calități extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de știință, avea 6 doctorate. Toate calitățile omenești erau prezente in el, incât odată l-am intrebat: – Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneți decât că ați fost și campion de box al Franței. El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns: – Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism. Acest om a fost in România și l-am intrebat: – Monseniore, dumneavoastră care ați umblat in toate țările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-ați stat acolo? De ce ați venit aici? Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invățat să scrie românește, ci franțuzește sau grecește, pentru unul care nu avea cum să aibă conștiință de român, mi- a dat un răspuns uluitor: – Câtă vreme poporul meu ducea o viață comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferință, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu. Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franța, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut și care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferința lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in țară, regele a fost expulzat și românii fugeau așa cum fug și azi. Monseniorul a venit la acești români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghițit tigrii, nu l-au sfâșiat leii, nu l-au mușcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in așa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferință. La plecarea regelui și a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoțea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, știind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat: – Dar dvs. nu plecați? – Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoșilor mei. Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prințul, latifundiarul. A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos și merg fericit la moarte pentru el’. Și a murit in Spania ucis de comuniști. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniștii din Franța, nu l-au omorât ateii din Revoluția Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferința. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuția noastră, dacă există noțiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creștină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creștină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicție in termeni și nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel față de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor și in viața modestă, săracă, a Monseniorului Ghika. Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român și a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forțat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit și căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat și pe care l-a instruit. Așa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că și eu făceam parte din planul Sfintei Providențe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poți spune, când ești martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soția mea și cu toți cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca) Imnul Răscumpărării Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulți din celule marea consolare, sărbătoarea Paștelui era așteptată cu emoție. La Jilava și in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paștelui au fost trăite cu mare intensitate. In Vinerea Mare s-au servit porții mari de carne, pentru a spori și mai mult suferința, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniștea, pacea și buna ințelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toți și, imbrăcați in haina iertării, așteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie și le-au umplut sufletele de un imens elan de credință și speranță. Din piepturile lor răsunau emoționant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine și puțină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morți!’ Socotind greșit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălța către cer Imnul Speranței. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas) Liturghie in celulă Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi pușcăriași de drept comun, unul și-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comuniști”. Alături de pușcăriașii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecționarea lădițelor de fructe și impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, pușcăriașii puteau să-l omoare. Sub amenințări și injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceștia s-au apropiat de el și i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu fața către ei și a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheați și amândoi erau plini de lumină. (Viața părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana) Fragment din lucrarea „Preoția in spațiul concentraționar”Sfarsit