Primul locatar de la Rahova
Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din București la 29 februarie 1948 de către oamenii securității si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu. După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucrețiu Pătrășcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuții lungi și interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel. Intrevederea s-a desfășurat in condiții civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun și o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului și cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine “sănătoasă”, dar și-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: “Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenție răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul și capacitatea de rezistență ale pastorului. In timpul unei discuții aparent neutre despre profețiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldații sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc și confuz pentru a deruta victima. “Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, București, 1993) La al doilea interogatoriu cu “omulețul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce știa despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoților, protestanții trebuiau să-și spună părerea despre ortodocși, catolicii despre adventiști și astfel să stârnească rivalitățile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse. Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deținut i s-a spus: “Semnează cu o poreclă, așa lucrăm noi aici”. După mai multe declarații semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-și denunțe un prieten, sub amenințarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator și că a dat declarații sub nume false. Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puțin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conținutul discuțiilor și să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declarația enumerând faptele săvârșite: “Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem niște pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuțit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de șah din pâine și cretă, comunicasem cu alți deținuți, dar nu le cunoșteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniștilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invățat să-i iubim și pe dușmanii noștri. Nu pot să dau nici o declarație referitor la ceea ce mi-au transmis alții prin pereți, pentru că vocația mea este să apăr nu să acuz”. Locotenentul, citind declarația, a intrebat: “Domnule Wurmbrand, de ce ziceți că mă iubiți?” Răspunsul a fost simplu: “Când am devenit creștin, a fost ca și cum aș fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuții despre creștinism și marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheața și au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creștinismul “religia ideală pentru regenerarea unor vieți ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: “Am fost crescut ateu și n-o să fiu niciodată altceva”. Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoș de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: “Te invidiez, dragă frate! Viața dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute și trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, așa incât trebuie să-ți asumi toate sarcinile lui Dumnezeu și să-i ajuți pe toți”. Wurmbrand a adăugat: “Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, așa că pot face răul după bunul meu plac’ și cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.” Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă și in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securității pe guler, s-a spovedit… și deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau ființe josnice, brutale, pline de sarcasm, care iși manifestau puterea absolută asupra oamenilor. Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de pușcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roșie, care prin relații de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărțuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziții să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neștiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi țipetele ei insoțite de cuvintele: “Vă rog nu mă mai bateți!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in țipetele femeii pe soția sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.Infricoșătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la amenințări de tipul: “Pot da ordin să te impuște chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluționar ce ești”. Complet liniștit, pastorul i-a replicat: “Puneți-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoșa,t puteți să vă indoiți că există Dumnezeu și viața veșnică. Dar dacă bate liniștit, ca și când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu și o viață veșnică!”
Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei. Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă și se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruțat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat și l-a ucis cu mâinile lui. Procedeele torturii erau diverse in funcție de caz. Deținutul era pus să stea cu capul la perete și cu mâinile ridicate un timp nesfârșit, până când se prăbușea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă și era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In același ritm se relua inconjurarea celulei in direcția opusă. In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu fața la zid, Wurmbrand iși amintește acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om și Dumnezeu: “Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El și popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniștea mintea și inima: “Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greșelile creștinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. “Așa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot așa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă și zidul din fața mea.” “Nu mai știu câte zile și câte nopți cu rare și scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Oprește-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbușit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot și răcnea: „Ridică-te!, Mișcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc și pierzând noțiunea timpului și spațiului, pastorul auzea cum prindeau viață inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păși cu mai multă grație ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.*) Fragment din lucrareaPreoția in spațiul concentraționar
Va urma