Malmaison

La inchisoarea Malmaison, povestește Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, București, 1991), ședințele de tortură aveau loc mai ales in pivniță, in toiul nopții, intr-o liniște deplină. Deținutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară și mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mișcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost așezate pe două bare de fier care ieșeau din perete și astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziție fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agățătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii și am fost dus in camera de anchetă.” Ședințele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci și incălțat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier. Forța interioară care a salvat mii de deținuți supuși caznelor infiorătoare de la Pitești și de aiurea a avut sursa in credință, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experiența sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură și de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu țeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe și la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat șira spinării și-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să știu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ți se inocula dorința de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoștințe psihologice, am știut că te poți apăra prin negație. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu știu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleași cuvinte. – Cum o cheamă pe soția ta? – Nu știu. – Vrei mâncare? – Nu știu. – Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika? – Nu știu. In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!” Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acțiune dușmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, școală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleași intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârșitul intrevederii, deținutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua. Ion Ioanid relatează experiența trăită la inchisoarea Malmaison din București in primele zile de anchetă: „In următoarele șase zile am pierdut complet noțiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie și in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi și noapte cu stagii de ședere diferite in aceste incăperi și la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece și nici n-apucam să mănânc și eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte și cum ațipeam eram din nou luat. A șaptea zi de la arestare eram complet abrutizat și adormeam in timpul anchetei”. Toți anchetatorii cereau liste cu presupuși dușmani care “unelteau impotriva siguranței statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de “recunoștință”, anchetatorul i-a oferit o țigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: “Ia-o sau iți mut fălcile din loc”. Ion Ioanid a fost obligat să scrie și el o listă lungă cu “oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziție o măsuță, un scaun, toc, hârtie și cerneală. Așezat la masa de lucru i-a inșirat pe toți oamenii dintr-un sat: bărbați, femei și copii. La intrebarea: “Ce oameni periculoși veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu “nume de-a valma: țărăniști, legionari, oameni de stânga, de dreapta, așezând in capul listei pe dr. Petru Groza.” Securiștii studiau cu atenție victima pentru a-i cunoaște toate temerile și sensibilitățile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: “Cum de nu știți ce se intâmplă cu cei spânzurați? Cum vă puteți imagina că eu, un om bătrân, cu părul și barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezența mulțimii?” Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un așa-zis “act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit și l-au amenințat cu moartea. Au recurs și la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impușcat cu gloanțe albe. “Iți dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli și de obtuzi erau acești oameni care mă amenințau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorință a mea.” Adesea ironic, Monseniorul reușea să-și indispună călăii “deveniți patrioți și subit valahi, inspirați de Ana Pauker și Vasile Luca. Erau niște biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este și pe unde a călătorit, a răspuns simplu: “Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic și – deci – universal”. Referindu-se la lichele și la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica și teama. Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câștiga merite in fața șefilor, aplicau deținuților câte o porție de bătaie peste teroarea generală. Pe neașteptate, gardianul intra in celulă și arăta cu degetul către unul dintre deținuți: “Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, “a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântați aduceau intr-o pătură “o zdreanță de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau șase gardieni inarmați cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mișcare, i-au pus omului un sac in cap și au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-și protejeze capul, respirând greu și nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă “Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ și se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-și lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste față. Abia reușeau să iasă că li se ordona din nou: “Culcat sub paturi!” In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deținuții, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situații in care gardienii au făcut dovada bunătății și omeniei lor.   *) Fragment din lucrarea „Preoția in spațiul concentraționar”                Va urma
Subiecte #inchisoarea Malmaison#infern comunist#Ion Ioanid