Altarul din celula de la Sighet
 
In singurătatea celulei, vreme de patru ani, șapte luni și 11 zile, cât a durat șederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoții greco-catolici inălțau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, față in față, apoi, pe măsură ce restricțiile se inăspreau, in picioare tăcuți cu fața spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.
Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiș pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui și colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.
Șederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineața zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeș, la Ciorogârla și in final la Mănăstirea Căldărușani, unde a trăit, cu domiciliu forțat, până când s-a stins din viață, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost “Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”.
Printre cei inchiși la Sighet se număra un alt martir al credinței, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din București, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din București și la Jilava.
Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată și a participat la acțiunea de anexare a Bosniei și Herțegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăților materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iași, in 1895.
Anton a urmat cursurile primare la școala bisericii parohiale din Iași, apoi școala Sf. Andrei și liceul Sf. Iosif din București. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din București. Pentru merite deosebite, papa l-a numit “protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.
La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoților și fraților de suferință, a suportat mai ușor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deținuți, ii incuraja să poarte crucea suferințelor cu răbdare, din iubire față de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna și ziua mântuirii’.
Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor și, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deținuții curățau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: “Eu sunt episcopul Anton, dați-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut și schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de șoareci.
Viața Monseniorului Durcovici s-a sfârșit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei și auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: “Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugați-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame și sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).
Părintele Prunduș, pus să curețe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: “Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut și a murit era perpendicular pe peretele ușii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale și o a treia gamelă in care era puțin gris fiert in apă și pe care se vedeau urme de șoareci. Tot aici erau două bucăți de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de șoareci. Intr-o gamelă era o bucățică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.
 
 

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafața redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineața se aducea ceai sau surogat de cafea și un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede și un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaș, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.
Deșteptarea era la 5 dimineața și imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obișnuit, se făceau rugăciunile de dimineață, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii și se curăța celula. După prânz incepeau activitățile intelectuale: se invățau limbi străine, se țineau cursuri de teologie, artă, literatură, științe, se rezolvau nelămuririle.
Pentru a umple golul vieții din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor șezători era uneori umbrită de frica de a fi prinși, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război și Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toți auzind vocea unui sergent care țipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta și el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Natașa că de mâine nu sunt de serviciu și nu te mai pot urmări”.
Bucuria cu care erau povestite și interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Vești importante nu reușeau decât să tulbure și să intrerupă un moment esențial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruș, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedații”, când s-a aflat
vestea morții lui Stalin. Toți erau foarte emoționați in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.
Pentru unii viața in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărți, filme, știință și posibilitatea de a invăța limbi străine. Matei, deși inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăța și el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăța, asculta cu interes povestirea filmelor, cărților și era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viața nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerțului și de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraș. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte și materiale, in căutarea clienților, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălțăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliție, apoi condamnat pentru practică ilegală și vagabondaj. După o scurtă detenție, am ajuns in fabrică. Acolo am ințeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am ințeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e nițel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mișcare mașina și pe urmă mașina il mișcă pe om”.
In alte părți, conferințele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna și Jilava, unde erau inchiși cei mai de seamă oameni ai țării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somități, elevii și studenții știau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.
La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni și o viață spirituală intensă, se țineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoștințele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau științifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze și să sintetizeze cele mai pretențioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcție de originea socială sau etnie, ci in funcție de virtuți.
Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze și spații de dormit camuflate pentru soldați, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creștea iarba și pășteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deținuți să stea pe rând la ușă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.
Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ștefan, Lotul Noica, din care făcea parte și Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecții de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărți ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari inițiați” de Eduard Schure, „Revoluția maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecții de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.
 
*) Fragment din lucrarea „Preoția in spațiul concentraționar”  
 
Va urma