La Târgu Ocna, in camera patru, supranumită camera morții, erau aduși cei care se aflau in ultima fază a vieții lor. Douăsprezece paturi inghesuite și patru mese alcătuiau mobilierul camerei. Ferestrele erau larg deschise și prin ele se puteau vedea de departe oameni lucrând intr-o grădină. Condițiile inchisorii erau mai puțin severe, din cauza fricii de contaminare a temnicerilor, care nu dădeau pe acolo niciodată, iar mâncarea era adusă zilnic de deținuții de drept comun.
Camera patru poate fi numită și camera mântuirii, pentru că aici toți se imbăiau in atmosfera plină de har răspândită de sfințenia starețului Gherasim Iscu și a lui Valeriu Gafencu.
La Canal, părintele Gherasim, repartizat in brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă, iși imbărbăta prietenii, pe mulți ii ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic deasupra tuturor suferințelor. A fost bătut, izolat, infometat și terorizat, peste teroarea generală, pentru că ii insoțea pe oameni in nevoile lor, ii spovedea și impărtășea, neținând cont de riscurile la care se expunea. Din cauza regimului de exterminare la care a fost supus, s-a imbolnăvit de tuberculoză și, căzând la pat, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară “umanitar”.
Starețul Gherasim Iscu știa să se apropie de oameni, să-i asculte, să-i imbărbăteze. Se dăruia cu bucurie, dădea indrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata sa experiență mistică. Fiind foarte slăbit, iși petrecea timpul in lungi reverii. Ioan Ianolide, apropiindu-se de patul său, l-a făcut să tresară: “Ai venit?… Mă bucur…Eram departe, in locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt nu se poate exprima ce e acolo. E fericire, incât chiar bucuria de a te vedea e suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Duhurile intunericului stăpânesc pe oameni, dar nu vă temeți. Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință. Dușmanii cred că am fost invinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu in istorie și nu cunosc căile Lui.” (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006)
Un materialist, un ateu și un evreu
Intr-un colț stătea și asculta cutremurat cuvintele starețului evreul Iacov, om cu o gândire atee, aprig și inverșunat impotriva credinței in Isus Cristos. Iată cuvintele lui: “Aici e o lume cum n-am bănuit cu putință, in tot cazul e o lume opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător să mă regăsesc sufletește in atmosfera creștină pe care am respins-o cu indârjire toată viața, odată prin materialism și a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat intotdeauna inverșunare in sufletul meu, azi mă copleșește prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane și naturale, ci dumnezeiești. O spune un materialist, un ateu și un evreu.” (Monahul Moise, Sfântul Inchisorilor, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2007)
Valeriu Gafencu, supranumit de Steinhardt “Sfântul Inchisorilor”, a rămas in memoria posterității ca un exemplu de jertfă pentru credința in Dumnezeu. Inainte cu un an de a fi inchis, in 1940, a trăit o experiență-unicat, care l-a influențat tot restul vieții.
După cedarea Basarabiei, tatăl său s-a refugiat cu familia la Iași. Insoțit de Valeriu, au revenit amândoi in Basarabia pentru rezolvarea unor treburi legate de gospodărie. La intoarcere, in dreapta Prutului, vrednicul bărbat a ingenunchiat mulțumind lui Dumnezeu că a reușit să-și protejeze familia. Fiul a ințeles intenția tatălui de a se intoarce in Basarabia și, impresionat de inălțimea stării sale de conștiință, n-a zis nimic. Tatăl, văzându-și fiul intristat, i-a spus următoarele cuvinte: “Vor fi și vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă”. Și, imbărbătându-și incă o dată fiul, făcându-și cruce, se indreptă spre celălalt mal și trecu Prutul inot in Basarabia lui dragă.
Când a fost arestat, in 1941, Valeriu avea 20 de ani, era student la Facultatea de Drept din Iași și indrumătorul unor elevi din Frățiile de Cruce (organizații de educație creștină a tineretului de pe lângă Mișcarea Legionară).
După ce a trecut prin mai multe inchisori (Aiud, Colonia de Muncă de la Galda de Jos, Pitești, Văcărești), Valeriu Gafencu a ajuns in 1950, impreună cu alți deținuți bolnavi de TBC, la sanatoriul de la Târgul Ocna. Spre deosebire de regimul din celelalte inchisori, aici erau condiții mai bune: mâncare mai consistentă, paturi cu saltea, libertatea de a ieși afară, de a vizita celelalte camere.
Foarte grav bolnav, Gafencu a fost ingrijit de prietenii săi, in special de Ioan Ianolide, autorul cărții “Intoarcerea la Hristos”.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa afirma in prefața cărții: “Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, locuind in aceeași celulă, au incercat să facă din spațiul ei o biserică a lui Hristos”. Această atmosferă creștină se datora in primul rând lui Valeriu Gafencu, care a dobândit o aură de sfințenie prin blândețea și dragostea lui pentru oameni și pentru Cristos.
Gafencu s-a stins din viață la 18 februarie 1952.
Pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitrasa, „grupul misticilor” (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, Constantin Oprișan, Gheorghe Jimboiu) era un grup de sfinți.
Sighetul negru
Un alt loc de „jelanie și suferință”, după cuvintele episcopului Iuliu Hossu, a fost inchisoarea de la Sighet. Zidurile sale au adăpostit un număr important de personalități ale vieții politice, culturale și religioase: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Vasile Voiculescu, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Iuliu Hossu, Anton Durcovici, Ioan Bălan. După desființarea Bisericii Greco-Catolice, in 1948, intreg episcopatul greco-catolic a fost dus la „vila” patriarhală Dragoslavele, din apropiere de Câmpulung-Muscel. Neacceptând unirea cu Biserica Ortodoxă, episcopii au fost transferați la Mănăstirea Căldărușani, unde au stat un an și patru luni, iar de aici au mers la inchisoarea din Sighet. Iuliu Hossu, provenind dintr-o familie de preoți, a fost la rândul său hirotonit in 1910, de către episcopul din Gherla, Vasile Hossu. A participat, in calitate de preot militar, la primul război mondial alături de soldații români, vindecându-le rănile și intreținându-le vie speranța in realizarea visului național. După incheierea războiului, a avut onoarea să citească, in fața Adunării de la Alba-Iulia, Actul de Unire a Transilvaniei cu România. După 38 de ani de păstorire a Bisericii, Iuliu Hossu impreună cu episcopii greco-catolici au ajuns să fie intemnițați la Sighet. Vorbele de intâmpinare au fost: „Băgăm bivolii in grajd”. Intăriți de cuvintele evanghelice „Nu vă temeți, Eu sunt cu voi”, temerarii preoți au pornit pe drumul calvarului. Deposedați de hainele și insemnele preoțești și imbrăcați in costume vărgate, au fost inghesuiți in celula 48. „Iată cum eram așezați cu paturile: patru de-a lungul peretelui din dreapta, cu două suprapuse; jos in colț, I.P.S. Frențiu, deasupra părintele Vezoc; in al doilea, jos P.S. Bălan, sus la etaj eu, care, la 64 de ani, din două mișcări eram sus. In mijlocul camerei, patru paturi, două suprapuse, in patul din jos, in față, I.P.S. Frentiu, P.S. Rusu și apoi urmau frații preoți, cum și-a ales fiecare; mult nu era de ales, acolo era perfectă egalitate; alte paturi de-a lungul peretelui din stânga”. Instalați intr-o celulă cu două ferestre mici cu gratii groase, lumina pătrundea greu, iar cerul putea fi văzut doar prin pătratele gratiilor. Comunicarea cu cei din afara celulei era foarte dificilă, iar unii, care erau inchiși singuri in celule, nu vedeau pe nimeni in afară de gardian. Mulți și-au pierdut mințile sau și-au pus capăt zilelor. Aghiotantul regal Paise a declarat greva foamei și a fost lăsat să moară. Emil Hațeganu, Valer Pop, Gheorghe Brătianu se numărau și ei printre cei supuși unui asemenea regim. Cu toate restricțiile, veștile circulau mai ales dimineața, când se aduna gunoiul in fața ușii și se scoteau tinetele. In soba de pe coridor se punea un petec de hârtie scrisă cu un muc de creion scăpate de la percheziție. Veștile circulau prin șefii de cameră. In fiecare celulă era un purtător de cuvânt care răspundea de toate și făcea un raport dimineața și seara, când venea sergentul sau politrucul să inspecteze. La scurtă vreme după sosire, preoții greco-catolici au aflat că la bucătărie lucrau cinci foști miniștri in frunte cu generalul dr. Marinescu, fost ministru al Sănătății. Regimul alimentar era asemănător cu cel din alte inchisori: dimineața ceai, pâine 250 g pe zi, la amiaza arpacaș, mai rar zeamă de fasole, varză sau cartofi. O dată pe săptămână se punea in ciorbă carne, bucăți de buze de vită, uneori cu păr pe ele. La un moment dat s-a adăugat și murătura. „Odată, povestește episcopul Hossu, când am primit murătură, mi-a venit una mică de tot, credeam că va da și pe a doua; mă intreabă răstit: <>. Adică nici de o gogonea nu este vrednic, iată cât prețuiește omul”. Mâncarea la amiază era adusă intr-un ciubăr mare și era impărțită cu măsură, un polonic de fiecare. Aliniați după vârstă și rang ecleziastic, cei din grupul preoților primeau zilnic umila lor hrană. Episcopul Hossu povestește cu umor amar că, in absența mesei foloseau perna de paie, pe care puneau gamela și mâncau rezemați intr-un cot “ca strămoșii noștri in triclinium”. O dată sau de două ori pe săptămână erau scoși la plimbare timp de zece minute. Plimbarea era un chin, pentru că se făcea cu mâinile la spate și cu capul in pământ. Pe zid stăteau soldați inarmați, cu ordin să tragă dacă cineva iși ridica privirea. Pe cine-l vedea că privește in sus, gardianul il trimitea la “neagră” (cameră mică fără ferestre, in care cel pedepsit trebuia să stea numai in picioare). Interzicerea folosirii oricărui obiect ascuțit i-a făcut pe detinuti inventivi. In timpul plimbării prin curte, găseau câte o bucată de tinichea pe care o frecau de patul de fier până se ascutea bine. Părintele Folea a reușit să facă dintr-o bucată de cerc de ciubar o lamă tăioasă, care era folosită pentru diferite trebuințe. Instrumentul se numea “paloș”. Condițiile de igienă erau mai mult decât precare. Intr-un colț al camerei se afla tineta pentru nevoi, iar in celălalt tineta cu apă de băut. O vreme au avut puțină hârtie ascunsă prin saltea, dar au rămas fără ea in urma percheziției. După multe cereri, au primit bucăți de hârtie rupte din saci de ciment, pe care, impărțindu-le in mod egal, le foloseau cu economie. La două trei săptămâni erau duși să facă baie in condiții umilitoare: desculți, dezbrăcați in cămașă și izmene, parcurgeau coridoarele reci in pas alergător. Bărbieritul era de asemenea un prilej de umilire și batjocură. Din cauza briciului care nu tăia, bărbia era uneori plină de sânge, iar gardianul spunea râzând “sânge de popă”. Având in vedere condițiile de igienă, tunsul părului la zero s-a dovedit un lucru bun; tundeau la inceput gardienii, iar mai târziu li s-a dat voie să se tundă unul pe altul, fără durerile inerente operației. Igiena camerei era intreținută de frații mai tineri, iar la spălatul coridorului erau scoși câte doi, trei. Vârstnicii trăgeau tineta cu apă, reușind să spună câte un cuvânt camuflat de zgomotul tinetei. Din celelalte celule se auzeau șoptind: “Episcopii Bălan și Hossu trag tineta”. O echipă formată din câțiva deținuți se ocupa cu spălatul hainelor, lucru dificil ținând cont de cei peste una sută șaizeci de deținuți. In locul hainelor murdare, se primeau două rânduri de haine curate: doi indispensabili, două cămăși, două ștergare, două batiste, două cearșafuri. *) Fragment din lucrarea „Preoția in spațiul concentraționar”Va urma