Mai fertilă pentru istoria noastră literară a fost cealaltă bifurcație a inventarului romantic de obsesii identitare. Onoarea individuală se manifestă sub forma refuzului, a distingerii de ceilalți prin violarea normei pe care ei nu doar că o acceptă, dar o și impun. Sigur, cele două ipostaze, knight și villain, sunt interdependente, așa fel încît dacă nu l-am avut pe Sir Lancelot, nu l-am avut nici pe Robin Hood. Rebelul, răzvrătitul romantic nu e un personaj ci, ca și domnitorii care vorbesc toți la fel, o teorie. Poetul își asumă cel mai adesea acest rol, de contreur al societății dedate la înlocuirea onoarei, în spirit utilitarist, cu un set de principii universal convenabile, în interiorul unui grup precizat. Firește, orice consens, o vor spune postmodernii, în iubirea lor pentru diferend (Lyotard, 1983) implică o limitare, acceptarea condiției de a nu gîndi peste baremurile grupului. Așa devii “an honourable man”, Forrest Gump, individul care face doar ceea ce se așteaptă de la el. Este onoarea, destul de perfidă, a societății industriale, în care (ca în romanele lui Dickens) cetățeni de calitate fac închisoarea datornicilor, iar ticăloșilor cu le savoir faire li se permite să prospere. Această lume, pe care nu aveau să o apuce, o combat romanticii, vorbind de dreptul la revoltă și, cu cuvintele lui Kant, la legea morală în mine.
Exemplele, în romantismul românesc, sunt de scos cu osebire din Eminescu. Onoarea nemulțumitului, a celui care se nu se poate înregimenta, devenind, mai devreme sau mai tîrziu, un pericol pentru orice sistem bazat pe ordine, e un hibrid. O întîlnire de nesațiu faustian – dar fără dezlegarea cam forțat iluministă din final, care predică credința că orice știință își află împlinirea nu în ea, ci în utilitatea ei, în populara facere de bine – cu scepticism și cu ceea ce s-ar putea numi paseism oniric: jindul după un trecut care n-a fost niciodată, dar pe care alții, înainte, l-au visat. Urmele acestei onoare complicate sunt de găsit în Rugăciunea unui dac (onoarea redată prin lapidare), sau în Odin și Poetul (“De la pitici, eu nu primesc nimica”). Elogiul durității, fie ea și satanică, dar de preferat nehotărîrii dulcege, la mijloc de rău și bun, îl face Mureșanu. Așa cum, spunea, în spirit romantic, tot Iorga, adevărata bunătate e vitează, adevărata onoare individuală e, pentru romantici, militantă. “De va să fie raiul sau iadul, nu ne pasă/ Un singur gând ne arde, să dăm de ceva nou” vor spune, pătrunși încă de demoni romantici, simboliștii. Romanticii, înaintea lor, preferă bunătății – de fapt, amabilității, delicateții de-a nu deranja, chiar și când unele lucruri se cuvin spuse – flasce, convenționale, iadul răzvrătiților, viu, proaspăt, onorabil în consecvența lui. Romantismul – acela al lui Eminescu, al lui Hasdeu, a nutrit, de fapt, convingerea, chiar dacă Alecsandri scria pasteluri, că numai culorile tari sunt autentice. Iar iadul, firește, e colorat țipător. Iadul lui Mureșanu, destul de tributar ideii că “gura păcătosului adevăr grăiește”, e locul unde suferă demistificatorii, cei care au curajul de a denunța marile farse necesare, prin care lumea, păcălindu-se, își face suportabilă existența. Vina lor e de neiertat: “Ferește-te de una… Să te ferească ceriul/ Ca-ntr-un moment de-uitare să le spui adevărul…”. Deja onoarea de grup începe să devină mai mult decât suspectă.Pentru romantici, onoarea individuală, într-un sistem care nu privilegiază individul – în fond, revoluțiile nu se înfăptuiesc la nivelul insului – e o fantoșă. Cu atât mai mult nu se ține, într-un sistem care merge de la mare la mic, și ocolește cu grijă mijlociul (“niciodată mijlocia” va fi, peste niște ani, crezul avangardistului Voronca), onoarea intimă. Romantismul o expediază într-un singur vers: Oh, n’insultez jamais une femme qui tombe!. Continuat, cum îi stă bine unui răzvrătit, cu învinovățirea rațiunilor sociale care au făcut căderea de neocolit. Abia Macedonski, în Noaptea de februarie, va cântări nuanțele căderii (frunza târâtă în noroaie îi este aproape laitmotiv), găsind în ea, dacă nu onoare, măcar simțire.
Onoarea intimă există, pentru romantici, numai în măsura în care se ruinează, cu ajutor din afară. Dinu Păturică reușește să uzurpe o poziție onorabilă (pentru cât timp, însă?) după ce va fi izbutit, întâi, să fure farmecele Cherei Duduca. Ea e o nemulțumită, de bună seamă, a cărei onoare intimă îi cedează onoarei sociale. Onoarei nereperate i se deschide, carevasăzică, drum larg. Doar că morala romantică n-o încurajează, deocamdată, mărginindu-se s-o constate. Cu alte cuvinte, ascultă de aceleași legi generale ale onoarei de orice alt fel. Traducând La Nouvelle Heloïse, Heliade Rădulescu tălmăcește că “o virtute suferindă este preferabilă unei fericiri vinovate.” Rânduri despre onoarea intimă, care nu diferă cu nimic de, să zicem, “decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsă fie!/ Decât o viață moartă, mai bine-o moarte vie!”. Partitura onoarei este, încă, monocordă.
Iubitor de călătorii, omul romantic e, totuși, un independent. Omul tranziției nu va mai călători decât “cu treabă”. Modernii vor căuta vizuine și adăposturi. Libertatea romantică e, însă, desprindere. La propriu, și la figurat. Așa încât, liber să-și caute afini peste tot, și să-i găsească rareori, același sine care se măgulește înrolându-se sub steagul unor bătălii de altădată poate, foarte bine, să fie și singur.
Este, în Vizuina luminată, a lui Blecher, o imagine pe care putem, destul de nimerit, să i-o aplicăm, retroactiv, romantismului: “bucăți de realitate cădeau pentru o clipă în odaie și apoi se evaporau.” La fel li se întâmplă, schimbând ce e de schimbat, și romanticilor. Vaste panorame istorice, punând în scenă onoarea care a fost, se evaporă, făcând loc singurătății în care omul romantic găsește calea de-a ocoli compromisul: “Nu te prinde lor tovarăș”… Iată cum sună un epilog: “Și de sfinxuri lungi alee,/ Monoliți și propilee,/ Fac să crezi că după poartă/ Zace-o-ntreagă țară moartă.// Intri-nuntru, sui pe treaptă,/ Nici nu știi ce te așteaptă./ Când acolo! sub o faclă/ Doarme-un singur rege-n raclă.” (Cu gândiri și cu imagini). Ești pe cont propriu, în moarte, ca și în viață. Diaporama istoriei e doar “un mit până să-nceapă mitul.”
În Pentru păzirea auzului, trimițând deopotrivă la tabu-urile creștine și la viclenia lui Ulise, apare un împărat Onorie (pesemne Honorius, cel sub care imperiul s-a degradat ca niciodată înainte), a cărui purtare e semnul cel mai clar al “evaporării” istoriei: “Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa/ Decât cetatea Roma – pe Roma cățelușa.” E o formă de demisie din onoarea de grup, pentru onoarea ceasurilor de singurătate. La fel de romantică ca și prima, și la fel de legitimă. Eroul romantic spre fin de siècle dezertează fără remușcări, și-i găsește societății pricini care să-i justifice abandonul.
Aceasta e, în ordinea romantică a onoarei, reforma pe care o introduce Eminescu. Aceea a dezlegării, cu de la sine putere, de civismul din care pașoptiștii și-au făcut stindard: “Eu nu pot să le dau lefuri,/ Nici onori, nici pensiune,/ Nu-s în stare nici să judec/ Merite pentru națiune.// Toți acei ce-n astă lume/ Vor ceva… mă lese-n pace,/ Eu nu voi nimic, nimica,/ Decât pace, pace, pace.” (Aducând cântări mulțime). Pacea nu mai este, ca la Alexandrescu, cerută pentru națiune, ci pentru individ. Un sacrificiu nereprezentativ pretinde poetul de la insul lui, care evoluează, din dezamăgire în dezamăgire, spre oamenii fără însușiri ai unei anume modernități. Lumea fiind nivelată, onoarea în sine e, teoretic și practic, destul de ridicolă. Un Satan romantic, în Confesiune, se pronunță încă mai limpede: “Coroană, aur, glorii, cântare și comori,/ Istorie și nume, iubire și onori/ Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:/ Atingeți-le numai și veți vedea că-s… eu.” Experiența, vindecătoare de iluzii, a ucenicilor de la Sais, se regăsește întocmai în această confruntare a mulțimii cu Unul care contează și care dispune. Din cele dinainte scrise, eroismul nu clintește nimic, și împotriva lui, sfântă naivitate, se ridică Mureșanu: “De îți jertfești viața, tu, pentru un popor,/ Au sarcina vieții purta-va mai ușor?/ A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri/ Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?”. Nu, e răspunsul implicit. Iată amurgul eroilor.
“Cântarea mea, de glorie săracă”, opțiunea neechivocă pentru o onoare de poet, care nu se definește prin valoare de piață (ca mai toată onoarea), ci prin, oricât de torturantă, stimă de sine, e preferabilă unei glorii de arenă, cu proprietăți opiacee: “Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi/ Gloria e-nchipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beșică e de spumă, într-un secol de nimic.” (Scrisoarea I).
Onoarea asumată individual, la fel ca onoarea taberelor, are nevoie, în rețeta romantică, de hotărâre. Spurcare a mijlociei este O, stingă-se a vieții: “N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun/ Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,/ Căci n-am avut metalul demonilor în vine/ Nici pacinica răbdare a omului de bine”. Ce rămâne de făcut, în capcana banalității revelate prea târziu și inutil, decât renunțarea, măcar formală, la onoare? “Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ Pentr-o minciună mare ori mare adevăr./ Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,/ Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,/ S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât/ Și făr’ de nici un titlu în lume să mă-nser…”. Pentru pace – para bellum – s-au dat lupte. Romantismul obosit încearcă, țintind nu atât onoarea, cât liniștea, să și-o câștige prin retragere. E, strategia aceasta ieșită din eliminarea oricărei alteia, îndată după retorica unor avântați, pașoptiștii, convinși că lumea va tresări, orfic, la ceea ce au să-i spună, calul troian al modernismului istoric și literar.
Din volumul Cinstite obraze, moftangii și domni – premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2012, în curs de apariție la Editura Cartea Românească