Dave Eggers, unul dintre copiii teribili ai tinerei generații de scriitori americani, s-a născut în Chicago în 1970 și a studiat la University of Illinois. A început să scrie ca editor la Salon.com și în 1990 a fondat revista Might. Debutează strălucit în 2000 cu Opera cutremurătoare a unui geniu năucitor (A Heartbreaking Work of a Staggering Genius), o carte autobiografică care a devenit în scurt timp bestseller, numărându-se printre finalistele la Pulitzer Prize și fiind aleasă cartea anului de publicațiile Los Angeles Times, San Francisco Chronicle, Washington Post și Time. Doi ani mai târziu îi apare primul roman, Să te ții alergătură! (You Shall Know Our Velocity; Humanitas Fiction, 2007), care s-a bucurat de un succes răsunator. O pseudourmare intitulată The Only Meaning of the Oil-Wet Water apare în 2004 și povestește aventura sud-americană a două personaje din romanul anterior. Eggers continuă să publice cu succes volume de proză scurtă: How We Are Hungry (2004), The Unforbidden is Compulsory; or, Optimism (2004), Short Short Stories (2005). Pentru cel mai recent roman roman al său, What Is the What: The Autobiography of Valentino Achak Deng (2006), David Eggers a fost nominalizat printre finaliștii la National Book Critics Circle Prize.
Opera cutremurătoare a unui geniu năucitor va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecția “Raftul Denisei”, în traducerea lui Adrian Buz.*
* *
Când treceam pe lângă un cimitir plescăiam din limbă și ne minunam, suspicioși. Mai ales cele mari, cele aglomerate, doar câțiva pomi, tot acel gri, ca un fel de scrumieră uriașă. Când treceam pe lângă, Toph nu putea să se uite, iar eu mă uitam doar ca să văd, ca să-mi reconfirm promisiunea că nu voi ajunge niciodată într-un loc ca ăsta – ale cui sunt mormintele astea? Pe cine alină ele? -, n-o să mă las niciodată să ajung într-un loc ca ăsta, dacă voi dispărea și eu de tot….
Am viziuni ale decesului meu: Când o să știu că nu mi-a mai rămas prea mult timp – spre exemplu, dacă de fapt am SIDA așa cum cred că probabil am, dacă cineva are, eu sunt acela, de ce nu – când o să-mi sune ceasul, o să plec pur și simplu, o să-mi iau la revedere și o să plec și apoi o să mă arunc într-un vulcan.
Nu că ăla pare un loc potrivit să îngropi pe cineva, dar aceste cimitire municipale, sau oricare alt cimitir, dacă tot vorbim despre asta, ca cele de pe autostradă, sau ca cele din mijlocul orașului, cu toate acele cadavre și pietrele corespunzătoare – o, sunt prea primitive și vulgare, nu-i așa? Groapa, și cutia, și piatra în iarbă? Și facem să strălucească acest procedeu, și îl găsim adecvat și dramatic, minunat de auster, stând acolo lângă groapă când lăsăm cutia. E incredibil. Barbar și rudimentar.
Deși ar trebui să spun că am văzut odată un loc care părea să se potrivească. Mergeam – aș spune “o luasem pieptiș”, dacă am fi făcut altceva decât să fi mers, dar de vreme ce doar mergeam, nu voi folosi expresia “a lua-o pieptiș” , pe care toată lumea se simte obligată să-o folosească de fiecare dată când e afară și acolo se află o pantă cât de mică – într-o pădure deasupra unui afluent al Amazonului numit Carapa. Eram la un picnic, cu alți câțiva jurnaliști – doi de la revista Reptile – și un grup de herpetologi, o gașcă de americani grăsuți experți în șerpi, cu aparate de fotografiat, și fusesem aduși prin pădurea asta, pe o cărare care șerpuia urcând, căutând boa constrictori și șopârle. După vreo patruzeci și cinci de minute prin această pădure pestriță întunecată, pădurea s-a spart brusc și noi eram în capul potecii, într-un luminiș, deasupra râului și în acel moment puteai să vezi onest la câteva sute de mile. Soarele apunea și în acel cer amazonian enorm erau dâre de albastru și oranj, pete groase din ele, amestecate lejer, ca niște vopseluri mânjite cu degetul. Râul curgea încet dedesupt, de culoarea caramelului și deasupra era pădurea, jungla, un haos de verde-brocoli cât vedeai cu ochii. Și imediat înainte noastră erau douăzeci de cruci albe simple, fără nimic de geneul vreunei inscripții. Un teren de îngropăciune pentru sătenii băștinași.
Și mi-a trecut prin minte că aș putea să rămân acolo, dacă ar fi să fiu îngropat, cadavrul meu putrezind astupat de țărână, aș suporta una ca asta acolo. Cu toată priveliștea și tot restul.
A fost o sincronizare ciudată, de asemenea, pentru că ceva mai devreme în ziua aia am fost aproape sigur că o să părăsesc această lume, via piranha.
Am legat barca, un vapor de râu pe trei etaje, într-un mic cul-de-sac pe râu și ghizii au început să pescuiască piranha, folosind doar prăjini și fire, cu pui pe post de momeală.
Piranha îi înhățau imediat. Era simplu ca bună ziua – țopăiau pe punte, pleoscăind cu fețișoarele lor furioase.
Și apoi, de cealaltă parte a vaporului, ghidul nostru american, un Bill cu barbă, înota. Apa, ca un ceai, făcea ca picioarele lui să arate roșii, pe sub, făcând și mai deconcertant faptul că înota în mijlocul unei școli de pești piranha.
– Haideți! a zis el.
O, Doamne, în nici un caz.
Apoi toată lumea era în apă, herpetologii grăsuți erau în apă, cu picioarele în ceaiul roșu ca un sânge. Mi se spusese că atacurile peștilor pirahna erau foarte rare (deși s-au auzit cazuri), că nu aveam de ce să-mi fie teamă și destul de curând am sărit din barcă și înotam și eu, relativ mulțumit că, chiar dacă se producea o frenezie feroce, cel puțin șansele mele erau mai bune decât dacă aș fi fost în apă singur – în timp ce peștii înfulecau din altcineva, aveam timp să înot spre un loc sigur. De fapt am făcut și calculele, calculele cât i-ar lua peștelui să mănânce alte patru persoane vis-a-vis de cât mi-ar lua mie să ajung la mal. După trei sau patru minute, fiecare străbătut de panică, încercând să nu ating cu picioarele fundul nămolos, reducând mișcările la minim ca să nu atrag atenția, am ieșit.
Mai târziu am încercat una din canoele scobite ale ghizilor. După ce câțiva herpetologi n-au reușit să plutească în ea, am fost convins că eu, fiind atât de agil, pot să vâslesc și să mă mențin la suprafață. M-am pus în canoea micuță, mi-am găsit echilibrul și m-am dus vâslind. Și pentru o vreme mi-a ieșit. M-am depărtat de vapor, în aval, alternând loviturile mici de vâslă de-o parte și de alta, imaginea exactă a priceperii și a grației.
Dar la vreo două sute de metri în josul râului, canoea a început să se scufunde. Eram prea greu. Luam apă.
M-am uitat în spate la barcă. Ghizii peruvieni se uitau toți, erau isterici. Mă scufundam în apa maro, curentul mă purta la vale și ei râdeau, aduși de spate. Se distrau de minune.
Canoea s-a răsturnat și eu am căzut, în acest moment, în mijlocul râului, unde apa era mult mai adâncă, o nuanță de maro mult mai închisă. Nu-mi vedeam picioarele. M-am cățărat pe canoea răsturnată, disperat.
Eram convins c-o să mă curăț. Da, pirhana acolo lângă vapor nu se atinseseră de noi, dar cum să fii sigur că aici departe n-o să ciugulească un deget? Deseori ciugulesc degete de la mână sau picior și asta produce sângerări și de acolo…
O, Doamne, Toph.
Eram acolo și canoea se scufunda iar, răsturnată, dar scufundându-se sub greutatea mea și curând aveam să fiu iar de tot în acest râu, râul infestat cu pirahna și scufundarea mea o să-i atragă – încercam, încercam să păstrez la minim mișcările, călcând apa doar, ca să plutesc – și apoi voi fi înhățat încet, bucăți din gambele și burta mea, apoi, după ce carnea va fi sfâșiată, și sângele se va înșira, vor veni în rafale, o sută deodată, mă voi uita în jos și-mi voi vedea extremitățile copleșite de o pâclă teribilă de dinți și sânge și mă vor ciuguli până mă vor curăța până la oase și de ce? Pentru că trebuie să le arăt companionilor că pot să fac ce poate să facă orice ghid peruvian….
Și m-am gândit la sărmanul Toph, acest sărman băiețaș, la trei mii de mile depărtare, stând cu soră-mea….
Cum de-am putut să-l părăsesc?
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în colecția “Raftul Denisei”, în traducerea lui Adrian Buz