Gabčík, căci acesta- i numele său, este un personaj care a existat cu adevărat. O fi auzit el de afară, de dincolo de storurile unui apartament cufundat în întuneric, stând singur, lungit într-un pat mic de fier, o fi ascultat el scârțâitul atât de ușor de recunoscut al tramvaielor din Praga?
Vreau să cred că da. Întrucât cunosc bine Praga, pot să-mi imaginez numărul tramvaiului (dar poate s-o fi schimbat între timp), traseul și locul unde, în spatele storurilor trase, Gabčík așteaptă, lungit, se gândește și ascultă. Suntem la Praga, pe Vyšehradska colț cu Trojička. Tramvaiul nr. 18 (sau 22) se oprește în fața Grădinii Botanice. Ne aflăm în 1942. În Cartea râsului și a uitării, Kundera lasă să se înțeleagă că a resimțit un sentiment de jenă când a trebuit să-și boteze personajele și, cu toate că această jenă nu se simte deloc în romanele sale, care abundă în Tomasi, Tamina și de-alde Tereza, găsim la el intuiția unei evidențe: există ceva mai vulgar decât atribuirea aleatorie, izvorâtă dintr-o grijă puerilă de a da impresia de realitate sau, în cel mai bun caz, pur și simplu, din comoditate, a unui nume inventat unui personaj inventat? Kundera ar fi trebuit, zic eu, să meargă mai departe cu acest raționament: există ceva mai vulgar, de fapt, decât un personaj inventat?
Așadar, el, Gabčík, a existat cu adevărat și chiar la acest nume răspundea (deși nu întotdeauna). Povestea lui este pe cât de adevărată, pe atât de extraordinară. El și camarazii săi sunt, în ochii mei, autorii unuia dintre cele mai importante acte de rezistență din istoria omenirii și, fără îndoială, ai celui mai de seamă act de rezistență din cel de-al Doilea Război Mondial. De multă vreme doream să-i aduc un omagiu.
De multă vreme îl văd, lungit în această cămăruță, cu storurile trase, cu fereastra deschisă, ascultând scârțâitul tramvaiului care se oprește în fața Grădinii Botanice (În ce direcție merge? Nu știu). Însă, dacă aștern această imagine pe hârtie, cum sunt, în mod fățarnic, pe cale s-o fac, nu am convingerea că-i aduc un omagiu. Îl reduc pe acest om la statutul de personaj banal, iar actele sale, la literatură: infamă alchimie, dar ce pot face?
Nu vreau să car cu mine această viziune toată viața, fără să fi încercat măcar s-o reconstitui. Sper doar că dincolo de stratul gros și reflectorizant de idealizare pe care îl voi aplica acestei povești fabuloase, oglinda opacă a realității istorice se va lăsa încă străbătută.
2
Nu-mi amintesc exact când tata mi-a vorbit pentru prima dată de această istorie, dar parcă îl văd, în camera mea din locuința noastră ieftină, rostind cuvintele „partizani”, „cehoslovaci”, poate „atentat”, cu siguranță „lichida”, apoi această dată: „1942”. Găsisem în biblioteca lui o Istorie a Gestapoului, scrisă de Jacques Delarue, și începusem să citesc câteva pagini. Tata, văzându-mă cu cartea în mână, îmi dăduse în trecere câteva explicații: pomenise de Himmler, șeful SS-ului, apoi de mâna sa dreaptă, Heydrich, protectorul Boemiei și Moraviei. Și îmi vorbise de un comando cehoslovac, trimis de Londra, și de atentat. Nu cunoștea detaliile (și oricum eu nu aveam deloc motive să i le cer, pe atunci acest eveniment istoric neocupând încă locul pe care-l deține acum în imaginarul meu), dar simțisem la el ușoara surescitare care îl caracterizează când povestește (în general, pentru a suta oară, căci, deformație profesională sau simplă tendință naturală, îi place să se repete) despre ceva ce l-a frapat într-un fel sau altul. Nu cred ca el însuși să fi fost vreodată conștient de importanța pe care i-o acorda acestei întâmplări, întrucât, atunci când i-am vorbit, recent, despre intenția mea de a scrie o carte pe acest subiect, n-am simțit la el decât o curiozitate politicoasă, fără urmă de vreo emoție specială. Dar știu că povestea l-a fascinat mereu, chiar dacă n-a produs asupra lui o la fel de puternică impresie ca asupra mea. Mă apuc de această carte și pentru a-i restitui lui ceva: roadele acelor câteva cuvinte, adresate cu generozitate unui adolescent de către acest tată care, la vremea aceea, nu era încă profesor de istorie, dar care, în câteva fraze șchioape, știa să povestească.
Istoria.
3
Cu mult înainte de separarea celor două țări, pe când eram încă un copil, făceam deja distincția între cehi și slovaci datorită tenisului. De pildă, știam că Ivan Lendl era ceh, în vreme ce Miroslav Mecir era slovac. Și chiar dacă Miroslav slovacul era un jucător mai original, mai talentat și mai simpatic decât Lendl cehul, muncitor, rece, antipatic (dar totuși numărul 1 mondial pe durata a 270 de săptămâni, record doborât abia de Pete Sampras, cu 286 de săptămâni), aflasem totodată de la tata că, în timpul războiului, slovacii colaboraseră, iar cehii rezistaseră. În mintea mea (a cărei capacitate de a percepe complexitatea lumii era, pe atunci, foarte limitată), asta însemna că toți cehii fuseseră membri ai Rezistenței și toți slovacii – colaboraționiști, ca de la sine. Nicio clipă nu mă gândisem la cazul Franței, care, totuși, punea sub semnul întrebării un asemenea schematism: noi, francezii, nu rezistaserăm și colaboraserăm deopotrivă?
La drept vorbind, abia când am aflat că Tito era croat (deci nu toți croații colaboraseră și, ca atare, poate nu toți sârbii rezistaseră), am început să am o imagine mai clară a situației din Cehoslovacia în vremea războiului: de-o parte, exista Boemia-Moravia (altfel spus, Cehia actuală), ocupată de germani și anexată Reichului (având, adică, statutul deloc de invidiat de Protectorat, considerată parte integrantă a Germaniei Mari); de altă parte, era statul slovac, teoretic independent, dar satelizat de naziști. Ceea ce, evident, nu determina câtuși de puțin comportamentul individual al fiecăruia.
4
Când am ajuns la Bratislava, în 1996, înainte de a merge să slujesc ca profesor de franceză la o academie militară din Slovacia orientală, unul dintre primele lucruri despre care l-am întrebat pe secretarul atașatului apărării de la ambasadă (după ce i-am cerut vești despre bagajele mele, care se rătăciseră pe la Istanbul) se referea la povestea respectivului atentat. Acest om cumsecade, un adjutant-șef specializat în trecut în ascultări telefonice în Cehoslovacia și reconvertit la diplomație la sfârșitul războiului rece, mi-a dat primele detalii despre afacere. Întâi de toate, lovitura au dat-o doi oameni, un ceh și un slovac. Eram mulțumit să aflu că un cetățean din țara care mă găzduia participase la operațiune (deci existaseră slovaci care se împotriviseră). Despre desfășurarea operațiunii în sine mi-a spus puține lucruri, exceptând, cred, faptul că una dintre arme se blocase când să tragă asupra mașinii lui Heydrich (și am aflat cu această ocazie că Heydrich era în mașină în momentul respectiv). Însă mai ales urmarea mi-a ațâțat curiozitatea: cum se refugiaseră cei doi partizani împreună cu prietenii lor într-o biserică și cum nemții încercaseră să-i înece acolo… Stranie poveste. Voiam mai multe amănunte.
5
La scurt timp după sosirea în Slovacia, am întâlnit o tânără slovacă, foarte frumoasă, de care m-am îndrăgostit nebunește și cu care aveam să trăiesc o poveste pasională, ce avea să dureze aproape cinci ani. Prin ea am putut să obțin informații suplimentare. În primul rând, numele protagoniștilor: Jozef Gabčík și Jan Kubiš. Gabčík era slovacul, iar Kubiš, cehul – având în vedere consonanța numelor lor de familie nu-i poți încurca. În orice caz, cei doi bărbați păreau să facă parte integrantă din peisajul istoric: Aurélia, tânăra cu pricina, învățase numele lor la școală, ca toți copiii cehi și toți copiii slovaci din generația ei, cred. În rest, cunoștea episodul în linii mari, dar nu știa mai multe decât adjutantul-șef. A trebuit să aștept doi sau trei ani ca să-mi dau cu adevărat seama de ceea ce bănuisem dintotdeauna: că această poveste depășea în fantezie și în intensitate cele mai incredibile ficțiuni. Iar asta am descoperit-o aproape din întâmplare.
Închiriasem pentru Aurélia un apartament situat în centrul Pragăi, între castelul Vyšehrad și Karlovo náměsti, adică piața Carol. Din această piață pornește o stradă, Resslova ulice, care se intersectează cu fluviul acolo unde se găsește acest imobil ciudat de sticlă ce pare să se unduiască în vânt și pe care cehii îl numesc „Tančici Dům”, casa care dansează. Pe această stradă Resslova, pe trotuarul drept, cum cobori, există o biserică. Pe zidul lateral al bisericii, se află o ferestruică pentru aerisire, în jurul căreia se văd urme de gloanțe, și o placă unde sunt menționate, între altele, numele lui Gabčík și al lui Kubis, precum și cel al lui Heydrich, de care destinul lor e legat de-acum pe veci.
Trecusem de zeci de ori pe lângă ferestruică fără să observ nici urmele de gloanțe, nici placa. Dar, într-o zi, mă oprisem: descoperisem biserica unde se refugiaseră parașutiștii după atentat.
M-am întors cu Aurélia la o oră când biserica era deschisă și am putut vizita cripta.
Iar în criptă era totul.
6
Se aflau acolo urmele încă teribil de proaspete ale dramei care se sfârșise în această încăpere acum mai bine de șaizeci de ani: spatele ferestrei pe care o zărisem de afară, un tunel săpat pe câțiva metri, găurile gloanțelor pe ziduri și pe tavanul boltit, două ușițe de lemn. Dar erau și chipurile parașutiștilor din fotografii, însoțind un text în cehă și în engleză, era numele unui trădător, erau un trenci, o geantă, o bicicletă reunite pe un afiș, era un pistol-mitralieră Sten, care se blochează în cel mai prost moment, erau evocate femei, menționate imprudențe, era Londra, era Franța, erau legionari, era un guvern în exil, era un sat cu numele de Lidice, era un tânăr care stătea la pândă și care se numea Valčík, era un tramvai care trecea, și el, în cel mai prost moment, era o mască mortuară, era o recompensă de zece milioane de coroane pentru cel sau cea care va face denunțul, erau capsule de cianură, erau grenade și oameni care să le lanseze, erau emițătoare radio și mesaje codate, era o entorsă la gleznă, era penicilina care nu se putea procura decât din Anglia, era un oraș întreg la discreția celui supranumit „călăul”, erau steaguri cu svastică și insigne cu cap de mort, erau spioni germani care lucrau pentru Anglia, era un Mercedes negru cu un cauciuc spart, era un șofer, era un măcelar, erau demnitari în jurul unui sicriu, erau polițiști aplecați peste cadavre, erau represalii cumplite, erau măreție și nebunie, slăbiciune și trădare, curaj și teamă, speranță și durere, erau toate pasiunile omenești strânse în câțiva metri pătrați, era războiul și era moartea, erau evrei deportați, familii masacrate, soldați sacrificați, era răzbunare și era calcul politic, era un om care, printre altele, cânta la vioară și practica scrima, era un lăcătuș care n-a putut niciodată să-și practice meseria, era spiritul Rezistenței săpat pentru totdeauna în aceste ziduri, erau urmele luptei dintre forțele vieții și cele ale morții, erau Boemia, Moravia, Slovacia, era o întreagă istorie a lumii cuprinsă între câteva pietre.
Afară erau șapte sute de SS-iști.
7
Tot navigând pe internet, am descoperit un film intitulat Conspirația, în care Kenneth Branagh joacă rolul lui Heydrich. Pentru cinci euro, incluzând cheltuielile de transport, m-am grăbit să comand DVD-ul, pe care l-am primit în nici trei zile.
E vorba de o reconstituire a Conferinței de la Wannsee în timpul căreia, pe 20 ianuarie 1942, Heydrich, asistat de Eichmann, a stabilit în câteva ore modalitățile de aplicare a soluției finale. La acea dată, execuțiile în masă începuseră deja în Polonia și în URSS, însă fuseseră lăsate în seama comandourilor de exterminare SS, Einsatzgruppen, care se mulțumeau să-și adune victimele cu sutele, chiar cu miile, adesea pe un câmp sau într-o pădure, și să le secere cu mitraliera. Problema cu această metodă era că punea nervii călăilor la grea încercare și că afecta moralul trupelor, chiar și pe al celor călite ca SD-ul sau Gestapoul – Himmler însuși era să leșine când a asistat la una dintre aceste execuții în masă. După aceea, trupele SS luaseră obiceiul să-și asfixieze victimele îngrămădindu-le în camioane a căror țeavă de eșapament era întoarsă în interior, însă tehnica rămânea relativ rudimentară. După Wannsee, exterminarea evreilor, încredințată de Heydrich credinciosului său Eichmann, a fost organizată ca un proiect logistic, social, economic, de o foarte mare anvergură.
Interpretarea lui Kenneth Branagh este destul de subtilă: reușește să îmbine afabilitatea extremă cu un autoritarism dur, ceea ce dă personajului un aer foarte neliniștitor. Totuși, n-am citit nicăieri că adevăratul Heydrich ar fi știut să dea dovadă de amabilitate, reală sau prefăcută, indiferent de circumstanțe.
Cu toate acestea, o scenă scurtă din film ne redă personajul în dimensiunea sa psihologică și istorică. Doi dintre participanții la acțiune discută între patru ochi. Unul îi mărturisește celuilalt că a auzit spunându-se că Heydrich ar avea origini evreiești și-l întreabă dacă el crede că acest zvon este întemeiat.
Cel de-al doilea îi răspunde răutăcios: „De ce nu mergem să-l întrebăm direct?”. Interlocutorul său se albește la față doar la acest gând. Or, se întâmplă, într-adevăr, ca un zvon stăruitor, ce susținea că tatăl său este evreu, să-l fi urmărit multă vreme pe Heydrich și să-i fi otrăvit tinerețea. Se pare că zvonul era neîntemeiat, însă, la drept vorbind, în caz contrar, Heydrich, ca șef al serviciilor secrete ale partidului nazist și ale SS, ar fi putut fără greutate să facă să dispară orice urmă suspectă din genealogia sa.
Oricum, nu-i prima dată când personajul Heydrich va fi fost adus pe ecran, întrucât, la nici un an de la atentat, în 1943, Fritz Lang turna un film de propagandă intitulat Și călăii mor, după un scenariu de Bertolt Brecht. Filmul expunea evenimentele într-un mod complet fantezist (Fritz Lang nu știa cu siguranță cum se petrecuseră lucrurile în realitate și, chiar să fi știut, n-ar fi vrut să-și asume riscul de a le divulga, evident), dar destul de ingenios: Heydrich e asasinat de un medic ceh, membru al Rezistenței interne, care se adăpostește în casa unei tinere al cărei tată, un profesor universitar, este arestat de ocupant împreună cu alte personalități locale și amenințat cu execuția, ca represalii dacă asasinul nu se predă. Criza, tratată într-o manieră extrem de dramatică (Brecht obligă, fără îndoială), se rezolvă când Rezistența reușește să pună totul în seama unui trădător colaboraționist, cu a cărui moarte se încheie întreaga afacere și filmul. În realitate, nici partizanii, nici populația cehă nu scapă atât de ieftin.
Fritz Lang a ales să-l înfățișeze destul de rudimentar pe Heydrich, ca pe un pervers efeminat, un degenerat pe de-a-ntregul, mânuind o cravașă pentru a-i sublinia deopotrivă cruzimea și obiceiurile depravate. E adevărat că veritabilul Heydrich trecea drept un dereglat sexual și că era înzestrat în chip ridicol cu o voce ascuțită, ce contrasta cu restul personajului, însă aroganța, intransigența, profilul său de arian absolut nu aveau nicio legătură cu creatura care se fâțâie în film. La drept vorbind, dacă am vrea să căutăm o reprezentare ceva mai asemănătoare, ne-ar fi mai util să vizionăm Dictatorul lui Chaplin: acolo îl vedem pe Hinkel, dictatorul, flancat de doi zbiri, unul mare, vanitos, gras, care îl are clar ca model pe Göring, și unul înalt, subțire, mult mai abil, rece și inflexibil: acesta nu e Himmler, mărunțelul cu mustață, viclean și necioplit, ci mai degrabă Heydrich, foarte periculosul său braț drept.
Fragment din Operațiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich, de Laurent Binet. Traducere din limba franceză de Mihaela Stan. Prefață de Luiza Vasiliu. În curând în colecția Corint Istorie Ficțiune