Daniel Vighi este prozator al generației literare din anii ’80, eseist și profesor de literatură română contemporană la Universitatea din Timișoara. Dintre volumele de proză scurtă: Povestiri cu strada depozitului (1985), Valahia de mucava (1996), Apocalipsa 9 (1999), Cometa Hale Bop (2007), Comisia de împăciuire (2009), Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchist (cu Viorel Marineasa) (2011), Istoria din cutia de pantofi (2013).
Romane: Însemnare despre anii din urmă (1998), Decembrie, ora 10 (1997), Insula de vară (1998), Misterele castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (2004).
Eseuri: Tentația Orientului (1998), Onoarea și onorariul (2007), Sorin Titel (2000), Graffiti cu Țuțea. Eseu despre nesemnificativ (2013).
Ciclul romanesc Trilogia Corso este o incursiune în istoria fantastică, pe alocuri aventuroasă, în final cu umor, a oamenilor din Timișoara și din împrejurimi din anii de început ai epocii lui Nicolae Ceaușescu până la nebunia întemeierii capitalismului din deceniul nouă cu invazia micilor întreprinzători italieni. Și nu numai. Primul roman al seriei intitulat OPERAȚIUNEA AUBADE poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, având ca pretext un „concert la Stuttgarter Ballet, o nebunie pe nume Romeo și Julieta (…), și anume Morning Serenade cu numele de cod Aubade din Romeo și Julieta a marelui compozitor (Prokofiev) care a suferit așa de mult pe vremea generalissimului”. Așadar un soi de musical epic cu paranormali, securiști rătăciți în Occident și într-un labirint de povestiri din care, în final, se desprinde destinul șvabului Neiss din satul Neubeschenowa care va supraviețui, prin el și urmași, în celelalte două romane.
* * *
– Bine, domnule ofițer, vom discuta îl liniștește Mai Marele și-i zice Malakului: „te rog să-l poftești să ia loc la masă. Trecem la activitate directă, nu mai pierdem vremea, ai priceput, că doar ești înzestrat paranormal, asta e chestie știută doar de serviciile secrete cele mai dihai, la vârful lor, și dumneata știi asta, după cum știi și faptul că nici Mossadul, nici MI6, nici KGB, nici CIA, ca să le spun pe cele mai cunoscute, nu se dau înapoi de la nimic când e vorba să pună mâna pe oameni de felul dumitale. Ai fost recrutat de Aspasia și noi știm asta, după cum știm că s-ar putea să ne trădezi și pe noi, așa cum ai făcut-o cu toți cei cu care ai avut de-a face. Numai că vreau să te asigur cu toată seriozitatea că la noi nu se poate așa ceva, pricepem cum funcționează organizațiile secrete, mafiile, serviciile și spionii, și avem relații cu Yamaguchi-gumi, care e cea mai tare dintre frățiile yakuza. Știi asta! Ne-a fost greu și ne este în continuare să răzbim prin păienjenișul de șefi yakuza conduși de marele șef nipon Kenryu-kai. Ai înțeles? Ia spune, îți transmite ceva numele ăsta? Mă pricep prea bine la oameni, mai ales la nemernici de felul tău, ca să nu înțeleg degrabă faptul că ai priceput la fix, văd asta din transpirația care îți năpădește fruntea, te holbezi la noi, nu te-ai așteptat, spune drept, nu știi cum mama dracului am reușit să-ți anihilăm capacitatea de a simți pericolul, atunci în gară. Văd că nu ai răspuns la asta. Tu le ai pe unele, noi pe altele, așa că pricepi că e vorba de alte puteri pe care tu nu le ai, după cum noi nu le avem pe ale tale. De aceea, întâlnirea noastră poate fi profitabilă. Ce zici?
– Clar, e clar, domnule! Le pricep pe toate, am auzit acum prima dată de numele ăsta care îmi pare a fi din Japonia, înțeleg cum e cu marele clan Yamaguchi-Gumi. Cum i-am auzit numele pe dată i-am aflat istoria, grozăviile, secretele și isprăvile, recunosc că am această capacitate care nu e a oamenilor de rând și pentru care sunt urmărit zi de zi de toate serviciile secrete din lumea asta. Voi, chiar așa fără nume, îmi spuneți multe și îmi stârniți toată admirația, dați-mi voie să spun asta, prin faptul că știți în amănunțime cum e cu înzestrarea mea și de aceea nici nu-mi spuneți numele organizației voastre, sunteți un No name gangs, cum zic americanii. Ceea ce știu cu certitudine e doar faptul că nu aveți nume, sau îl aveți și nu mi-l spuneți, ca să nu vă descopăr tainele. Revin și spun că până acum sunteți singura organizație, singurul serviciu secret, singura care știe ceea ce eu pot, și de unde, și cum. Sunteți peste Cosa Nostra, peste Hanyu Pinyi – organizația criminală secretă chineză căreia i se mai spune Triad și care lucrează în mijlocul cartierelor chinezești din Malayezia, Singapore, „and also Chinatowns in Europe”, North America, South Africa. „Australia and New Zealand”. Nu-i a bună!
(…)
Toate astea le-a spus gardienilor săi colonelul Silvică. Singurul lucru pe care-l putea intui cu oarecare precizie era faptul că Mai Marele de la masă, cu înfățișarea lui de popă catolic, era primejdia cea mai cumplită, așa îi spuneau simțurile: atenție, îl avertizau în creier semnale ca niște becuri care se aprindeau alandala când îl privea Mai Marele. Atenție, clipeau toate beculețele din capul tovarășului colonel Silvică: atenție!
(…)
L-au lăsat în cămăruță să se perpelească. Știa metoda asta, o practică mulți, te lasă în beznă, și cel aflat în starea respectivă, nu are altceva de făcut decât să stea acolo în bezna în care se află, să judece, să calculeze șansele pe care le are. Ce e de făcut, și-a spus, pe când privea prin cămăruța care, în mod sigur, nu era una ca oricare alta. Avea ea ceva „aparte”, cum ar spune amicul Todea de la echipamente speciale de ascultare, ăstuia îi plăcea una două să zică despre cutare faptă, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, că e ceva „aparte”, chiar dacă era un fâs. Se uită cu grijă primprejur prin cămăruța modestă, cu un crucifix atârnat de perete, un pat ca de cazarmă, cu pătură albastră cu număr de inventar într-un colț, un dulap la care tocmai se uită și își aduce aminte cum stătea anul trecut, într-o bisericuță din Paris, între băncile mirosind a lemn bătrân, nu departe de o cristelniță de piatră pocită cu figuri anapoda de grifoni, sau ce-or fi fost maimuțele alea, iar Agentul Timofeev, cu nume de cod Padre Radost Revolutsii (adică Bucuria Revoluției), l-a privit nedumerit. Călugărul ucrainean greco-catolic, ajuns în încăperile fabuloasei colecții „Bibliotheca Apostolica Vaticana” de unde a transmis serviciilor secrete o scrisoare cifrată și a început să-i vorbească într-o limbă italiană pocită cu accente ucrainene. Kaghebistul l-a întrebat ce știe despre înzestrările sale especially, de unde le are: de la Domnul sau de la Satan?, și el i-a răspuns „pe linie” că așa ceva nu există. Credem în materie și în veșnica ei prefacere, i-a spus, și Padre Radost Revolutsii s-a uitat la el amuzat, asta crezi dumneata, te privește, eu cred altfel, i-a spus fără vorbe, au comunicat pe calea mută a stării Aubade, asta era denumirea operațională a celor care, aflați la vârful marilor operațiuni secrete, puteau vorbi printr-un fel de ceva special pe care doar ei îl puteau dobândi, vorbirea mută, de la muțenie la muțenie, de la tăcerea deplin conspirată la altă tăcere deplin conspirată. Stranie îndeletnicire a unor oameni prin ei înșiși ciudați, atât de ciudați încât n-ar trebui, de fapt, să mire pe nimeni aceste deprinderi ale lor. Era, fără îndoială, o mare victorie treaba asta, victoria deplină a muțeniei față de aparatele de ascultare tot mai sofisticate. Trebuie spus și faptul că preocuparea aceasta a ajuns pe masa serviciilor secrete după o sugestie din Evanghelia lui Ioan, în momentul în care ucenicii șopoteau deoparte („Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune” ) și Isus află, neauzindu-le vorbele („Și a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe și le-a zis: Despre aceasta vă întrebați între voi, că am zis” ).
Numai că serviciile, în nemăsurata lor mândrie, au vrut mai mult pentru agenții lor, își doreau să tacă vorbind, așa ca tovarășul ofițer deplin acoperit Silvică și Padre Radost Revolutsii. Muzica vorbelor lui italienești cu puternic accent slav i-a adus în memorie un mare eveniment petrecut în vremea lui fra John Cyril Cranko, director la Stuttgarter Ballet, o nebunie pe nume Romeo și Julieta în care a urmărit la cererea mai marilor săi exact ceea ce trebuia urmărit operațional la marea premieră, și anume Morning Serenade cu numele de cod Aubade din Romeo și Julieta a marelui compozitor care a suferit așa de mult pe vremea generalissimului. Am fost trimis acolo să analizez pe cale paranormală consecințele acelei Morning Serenade. Mi s-au explicat, mie și celorlalți agenți acoperiți prezenți la premiera din Stuttgart, că Morning serenade transmite unele informații-stări, că are un potențial informativ foarte ridicat, că poate crea dificultăți încă neclare, e ceva acolo care a îngrijorat serviciile secrete din Uniune. Faptul că opera lui Prokofiev nu a mai ajuns să intre în repertoriul lui Kirov Ballet, fostă Mariinsky Balet, se datorează doar parțial atacului din 1936 din Pravda împotriva lui Șoștakovici și a decadentismului. Atacul era îndreptat mai ales contra lui Prokofiev și a acelei infame Morning Serenade, cel mai mare pericol al serviciilor acoperite care trebuiau să contracareze operațiunea Aubade, vorbirea mută a celor din rețea, care evitau în acest fel orice posibile forme de ascultare, și înregistrare, și prelucrare. Prin aceasta, operațiunea Aubade aducea prejudicii tuturor, indiferent de regim politic, de țară, de orânduire. Era cel mai mare pericol de după cel al armelor neconvenționale, ni s-a spus, și pot confirma spaima care mi s-a strecurat în suflețel doar „la contactul audio al celor două sintagme”, cum obișnuiau să-mi spună specialiștii în teoria comunicării de la noi din Departament care încercau să descifreze secretul înzestrării mele de identificare a pericolelor iminente, să vadă, vorba lui Padre Radost Revolutsii, dacă vin de la Dracu’ sau de la Domnul!
(…)
Privește cu atenție camera, dulapul mănăstiresc. Aude dincolo de ușă foșnetul celui care îl păzește, e acolo, îl simte prin aer chiar fără să-i audă mișcările. Știe că e acolo. Cum? Cum să evadeze, care să fie șansa care i se oferă chiar acum în momentul ăsta în care l-au lăsat singuri. Șansa! A apărut șansa! Unde? Unde draci este șansa! Se uită cu grijă primprejur. Nimic. O cămăruță de monah romano-catolic, vorba lui Șofronie de la departamentul culte al Securității. Primeau adesea informații de la „tovarășul fost cuvios Șofronie”, așa îi ziceau râzând ca boii; știau și ei că râd a proasta, și că nu e de glumă cu dușmanii romano-catolici. Erau mai dihai decât ai lor; ortodocșii, asemenea plastilinei, se mulau repede, binecuvântau mârșăviile lor, poate nu toți, asta e adevărat, nu e bine să-i judeci pe toți otova, după cum nici romano-catolicii „nu erau din oțel in corpore”, vorba lui Șofronie care le dădea asigurări că e în regulă, au penetrat informativ, au oameni, cârtițe, colaboratori, feciori de bine, cum le spuneau informatorilor, alintându-i ironic. Ehe, zice, și se uită atent, unde ar putea fi șansa evadării? Se scoală de pe pat, se plimbă încet prin odaie ca să nu-l audă Malakul, îi simte prezența dincolo de lemnul ușii, îl vede cum privește absent coridorul, tăcerea, liniștea, gerul luminos de afară, zăpada cu chiciură, țurțurii de la streșinile mănăstirii, se învârtește prin cămăruță, s-a oprit înaintea geamului, îl scrutează atent. Pipăie cercevelele. Nimic. Totul închis. Se întoarce pe marginea patului. Se așază cu un ușor oftat. Stă așa o vreme, pe urmă își aduce aminte cum au fost prelucrați toți cei care participau la operațiunea Aubade să aibă mare grijă ce fac la marele spectacol din 2 decembrie 1962. A venit la locație însă din noiembrie să urmărească din departe ce se întâmplă, s-a tot plimbat prin fața Staatstheater Stuttgart, unde urma să aibă loc premiera, a urmărit atent și i-a informat pe ai săi, dar și pe cei de la Aspasia care l-au căutat chiar acolo, în Stuttgart, în vreme ce se învârtea prin Schlossplatz, în centrul orașului, chiar pe lângă băncile din preajma statuii cu fântâni, a venit persoana de contact, ca întotdeauna un cineva incolor, de nebăgat în seamă, nici măcar simțurile lui nu-i puteau depista pe agenții Aspasiei, ceea ce l-a și făcut să joace dublu, mai apoi triplu, mai apoi cvadruplu, cu spaime mărite de la o miză la alta, îngrozit la gândul că deodată se vor putea prăbuși toate, era o chestiune de timp, careva o să se prindă. „O să dea laptele în foc”, așa își spuneau unii altora: așa îi spunea cehul, și ucraineanul, și cubanezul de care vorbiseră mai mulți că juca dublu, a dat laptele în foc, și-au spus unii altora când l-a găsit poliția belgiană în baie electrocutat, și a apărut pe prima pagină figura lui descompusă de groază în apă, cu firele de la priză rămase acolo, dovadă că cei care au îndeplinit ordinul aveau în vedere mult mai mult decât simpla lui executare – o subtilă avertizare a tuturor celor care ar îndrăzni cumva să joace dublu. Zile întregi înainte de execuția ăluia într-un hotel din Louvain-la-Neuve, un oraș cu universitate apărută după problemele dintre francofonii și valonii de acolo: atenție, atenție, nenorocitule, o primejdie de moarte stă deasupra capului tău, îi spuneau toate, și el simțea primejdia apropiindu-se furiș, tiptil-tiptil se apropia și, ca de fiecare dată, îl apuca dorința să-și aprindă o țigară, să bea o tărie, o sută de vodcă, un coniac. Așa a simțit și în dimineața aceea târzie din Schlossplatz.
Fragment din Operațiunea Obade , primul volum al ciclului romanesc Trilogia Corso, în pregătire la Editura Cartea românească