Aproape 200 de miliarde de euro stocate pe un stick USB. Opt persoane, printre care un judecător, un spion și un agent al Fiscului, hotărâte să spargă omertá financiară. Doi anchetatori pe urmele unei escrocherii mondiale: 106.000 de conturi ascunse la banca elvețiană HSBC; cea mai mare fraudă fiscală descoperită vreodată. Gérard Davet este ziarist francez de investigații, reporter la cotidianul Le Monde. În colaborare cu Fabrice Lhomme, a scris patru cărți-anchetă.
Un stick de memorie USB plin cu informații clasificate. Doar noi știm de unde vine, cât de dăunător este, fiindcă implică și niște vieți distruse, în suspensie.
El reprezintă Operațiunea SwissLeaks.
Cel de-al doilea grup bancar mondial este la discreția lui. Dar nu numai. Conținutul? Niște date extrem de prețioase furate de un informatician în căutare de bani, apoi de glorie. Hervé Falciani. Sunt în el 106.000 de nume de escroci fiscali potențiali, din aproape 200 de țări, și averile lor de la HSBC Private Bank, Geneva, societățile offshore pe care le dețin… Uneori și secretele lor de alcov.
180 de miliarde de euro adăpostite cu grijă în acest insignifiant obiect de care nu ne despărțim niciodată. Ascuns, păstrat în diverse locuri. Adesea.
(…)
Strivitoare responsabilitate. Ca să ajungă până la noi, această memorie USB a urmat un traseu incredibil, jalonat de capcane, dar făcut posibil de o mână de bărbați și femei de bună-credință… Mai exact, opt. Nu toți cetățenii aceștia sunt animați de intențiile cele mai curate, nu se cunosc neapărat, însă au un punct comun: fără ei, afacerea HSBC/SwissLeaks, cel mai mare scandal de fraudă fiscală din toate timpurile, nu ar fi explodat niciodată. Au permis existența acestui USB sau ne-au ajutat să-l obținem.
Bazându-se pe noi dezvăluiri, ambiția acestei lucrări este de a povesti geneza și dedesubturile unei afaceri extraordinare – în sensul propriu al termenului –, prin protagoniștii săi principali. Cei fără de care nimic nu ar fi fost posibil…
Este un thriller cu opt fețe…
Trebuia spus totul, sau aproape totul. Să povestești cum și de ce doi reporteri de la Le Monde au fost destinatarii unor informații explozive și care, stimulați de un consorțiu internațional format din jurnaliști de investigație, au pus planeta pe jar. Plină de documente ultrasecrete, de mărturii inedite și de numeroase surse de primă mână, cartea aceasta oferă o incursiune stupefiantă în culisele unei investigații planetare, între Paris, Londra și Washington, presărate cu peripeții uimitoare, dar și cu o anchetă cât se poate de tensionată, cu mize financiare, politice sau diplomatice absolut colosale.
Se vorbește, într-adevăr, aici de spălare de bani proveniți din droguri, de trafic de arme sau de terorism. De politicieni, staruri de cinema sau cântăreți, vedete din sport, oameni de afaceri superbogați, de mafie… Majoritatea, fraudatori dovediți. Într-un cuvânt, delincvenți.
În lucrarea de față nu se pune problema delațiunii, deși se dau totuși niște nume. Însă a frauda Fiscul constituie, trebuie să reamintim, un delict, conform articolului 1741 din Codul general al impozitelor, sancționându-se cu cinci ani de închisoare. Simplul fapt că unii pot pune în discuție legitimitatea operațiunilor jurnalistice de tip SwissLeaks spune destul despre sinistra putere a banului.
Mai ales în Franța.
În fine, ce ar trebui să gândim despre o instituție bancară care își incită clienții să ocolească reglementările europene în vigoare, după cum o atestă fișele de contact dezvăluite de listingurile Falciani, și care merge până acolo încât ni-i dezvăluie pe cei mai bogați contribuabili din Hexagon (vezi anexa 1)? Parchetul Național Financiar a tranșat situația, întrucât a cerut din data de 10 martie 2015 trimiterea filialei elvețiene a băncii în fața tribunalului corecțional, denunțând „un sistem organizat de spălare de bani de o amploare excepțională, constituind o adevărată politică de marketing”. În așteptarea unui eventual proces, HSBC Private Bank rămâne cu prezumția de nevinovăție, la fel ca și banca-mamă, grupul HSBC Holdings, cercetată la rândul ei, în aprilie 2015, pentru „complicitate la spălare de bani, la fraudă fiscală agravantă” și „și complicitate la acțiuni ilicite”. Totul asortat cu o cauțiune record de un miliard de euro! O decizie considerată „nefondată” de către HSBC Holdings, care a făcut apel.
Trecută în posteritate sub vocabula „SwissLeaks”, numele său de botez mediatic, această afacere fără precedent – al cărei scenariu, unde suspansul se dispută cu frica, ține atât de romanul de spionaj, cât și de thrillerul politico-financiar – este așadar, în primul rând, o poveste teribil de omenească.
Ea pune în scenă o spioană a serviciilor secrete pe cât de discretă, pe atât de eficace, un informatician abil, dar și agenți ai Fiscului ațâțați și speriați în același timp de ideea reușitei celei mai mari lovituri din cariera lor, magistrați ținuți în frâu de politicieni, doi reporteri de vază purtători ai unui stick de memorie foarte râvnit, cât și o congregație de ziariști de investigație, ciudat amestec de „vânători solitari” care, de data aceasta, și-au dat mâna.
Și, bineînțeles, o sursă providențială, menită să stea în umbră, dar ale cărei curaj și simț civic au incitat-o să-și asume riscul transmiterii informațiilor explozive pe care ajunsese să pună mâna.
Împreună, aceste personaje formează o greu de surprins armată din umbră, protagoniști ai unei situații ieșite din comun care a ajuns să-i depășească, solidari ca niște verigi ale unui lanț invizibil. Fiecare dintre ei, la un moment dat, s-a aflat în pericol – unii mai sunt și acum…
Și-au riscat reputația, uneori chiar viața. Mulți nu s-au văzut niciodată, nici nu și-au vorbit. Unora li s-au încrucișat drumurile pe la diverse colocvii, în camere de hotel, localuri oficiale sau bistrouri discrete.
Cu toții sunt actorii aceluiași film, al cărui scenariu nu-l cunoaște nimeni.
Destine împletite. La nivel personal, fiecare a lucrat, fără a fi totdeauna conștient de acest lucru, pentru o cauză superioară intereselor sale particulare. Unii au fost nevoiți să abandoneze cursa. Înlăturați. Umiliți. Toți știau prea multe despre cele ce se petreceau.
Dar, uniți fără a fi la un loc, ne-au permis să punem mâna pe acest stick USB micuț de culoare roșie ce deschide ușa seifurilor elvețiene.
Doar noi îi cunoaștem pe toți. Noi suntem liantul.
Cât privește afacerea, aceasta este abia la început.
Deși amețitoare, ea încă mai păstrează nenumărate taine. Ca să devii client la HSBC Private Bank Geneva, trebuia să dispui de un milion de dolari – să-i depui în următoarele douăsprezece luni de la deschiderea contului. Or, mulți clienți repertoriați pe listinguri prezentau averi nu prea importante, chiar aproape de zero, între noiembrie 2006 și martie 2007, perioadă de la care avem datele.
Ce s-a întâmplat cu banii lor?
Cine se ascunde în spatele conturilor „gestionarilor HSBC “, pline cu zeci de milioane de euro, și, desigur, doar niște fațade de ocazie? La cine duc asemenea societăți-paravan, cu baza în paradisuri fiscale, ai căror titulari nu au putut fi identificați până acum?
Nume prestigioase, prea cunoscute, interese enorme, înspăimântătoare, încă mai rămân în umbră, protejate de statutul de offshore pe care-l au sute de societăți. La adăpost.
Pentru moment. Rămân atâtea date de decriptat.
Afurisit stick.
(…)
I
SPIOANA
Prima persoană care știe prea multe despre asta este o femeie.
Margaux.
Mă rog, așa îi vom zice. Aparține Direcției Generale a Securității Externe (DGSE), cel mai cunoscut dintre serviciile de informații franceze. Pe-acolo, în nord-estul parizian, bulevardul Mortier, pe lângă stația de metrou Porte des Lilas, minciuna este o artă răspândită. Chiar o virtute.
Margaux este, așadar, ceea ce se numește un „agent secret”.
O spioană.
Ca să fim cinstiți, nu știm nimic despre ea. Sau nu mare lucru.
Micuță, mare, frumoasă, brunetă, blondă, pusă pe harță? Va trebui să ne-o imaginăm. Îi știm doar vocea. Precisă, fermă, sigură. Când vorbește, o asculți.
Margaux are o specialitate. Este un profiler, mai exact expertă în comportamentul și psihologia indivizilor certați cu legea.
Are experiență în a aprecia valoarea unei surse, în a-i evalua limbajul corporal, intonațiile… și gradul de fiabilitate. Ea își dă acordul prealabil pentru orice operațiune clandestină, pentru orice recrutare de informator. Știe până unde să meargă, să-și adapteze discursul – este regina metaforelor –, cum să procedeze pentru ca o sursă să aibă încredere în ea. Explică, face disertații, analizează. Pe scurt, un as. A avut parte de cursurile nemiloase ale DGSE, „Cutia”, cum zic adeseori cei din bulevardul Mortier, cu învățarea indispensabilelor reguli de securitate, cele o sută șaptezeci și două de stagii de tot felul, cele cincizeci și cinci de săptămâni de pregătire…
Ea este cea care, în această zi de 6 decembrie 2008, într-o cameră dintr-un hotel oarecare din Saint-Julien-en-Genevois, Haute-Savoie, aproape de frontiera elvețiană, trebuie, așadar, să evalueze interesul de a continua în forță, de a intensifica legăturile cu un misterios interlocutor, un informator potențial de înalt nivel după câte se pare. Ea este cea care va asigura definitiv una dintre cele mai frumoase capturi din istoria Fiscului francez, validând soliditatea pistei.
Fără expertiza ei, cine știe ce s-ar fi întâmplat…
Omul în fața căruia se află Margaux pretinde că se numește Ruben Al-Chidiack. În floarea vârstei, atrăgător. Nu înțelegi întotdeauna ce spune, într-atât cuvintele sunt în decalaj cu gândurile, se amestecă, se suprapun… Vorbele parcă îi sunt evanescente, bărbatul folosește un jargon curios, utilizând termenii cei mai alambicați pentru a numi lucrurile cele mai simple. Abstracția figurativă aplicată limbajului…
Dar, în fine, are tot ce trebuie dintr-un vânat valoros.
Mai este nevoie să se asigure că personajul ăsta derutant e sincer, clar în intențiile lui. Prima grijă, mare: Ruben Al-Chidiack nu există. În orice caz, nu sub această identitate. Este un pseudonim. Omul se ascunde, se protejează, de când, în aprilie 2008, i-a trimis o scrisoare mai degrabă incitantă lui Philippe Guillonneau, polițist în Brigada centrală de luptă anticorupție, din Nanterre. Dă asigurări că dispune de toate detaliile legate de clienții HSBC Private Bank din Elveția. Una dintre cele mai importante bănci private din lume. Cu sediul la Londra, banca-mamă, HSBC Holdings, este un mastodont bancar.
HSBC. Patru litere pentru o siglă însemnând „Hong Kong and Shanghai Banking Corporation”. A fost fondată în secolul al XIX-lea de un scoțian, un anume Thomas Sutherland, pe atunci conducătorul companiei de navigație P & O. HSBC își deschide prima agenție la Hong Kong în 3 martie 1865, apoi, o lună mai târziu, o a doua la Shanghai. Încă de la origine, stabilimentul miroase a sulf. Mai degrabă a mac! „HSBC își adună primele bogății […] grație recoltelor de opiu din India, apoi din Yunnan-ul chinez”, amintește un excelent articol din Monde Diplomatique, în februarie 2010. De altfel, fondarea sa a avut loc în același timp cu victoriile Imperiului britanic împotriva Chinei în timpul celor două războaie ale opiului (1839-1842, respectiv 1856-1860). Astăzi, HSBC este un gigant prezent în 84 de țări, folosind 271.500 de colaboratori pentru vreo 60 de milioane de clienți.
Ruben Al-Chidiack pretinde că a atacat această bancă. Jură că deține probele unor averi disimulate de 20.130 de societăți și 107.181 de persoane fizice, totul provenind din 144 de țări. Promite să livreze 70 GB de date, pur și simplu…
Mană cerească.
Mină de aur, chiar.
(…)
Al-Chidiack nu pare liniștit pe deplin. Devine îngrijorat în mai multe rânduri, gândindu-se la eventualele repercusiuni pe care le-ar putea atrage divulgarea datelor. Poate fi urmărit în Franța pentru asta? Riscă închisoarea? Agenții DNAF au recitat discursul oficial. Fiscul poate foarte bine utiliza orice date, indiferent de unde ar veni. Este suficient să nu indici proveniența, pentru a-l proteja pe informator. Nimic nu obligă Bercy să sesizeze justiția, care ar cere garanții suplimentare. Ei vor acești GB de date. Doresc să înțeleagă și modul în care Al-Chidiack i-a putut obține…
(…)
Simți, aproape fizic, acel amestec de spaimă și de euforie care îi cuprinde pe agenții DNAF. Povestea aceasta, dacă se verifică, e aur curat. Niciodată Fiscul francez nu a fost în măsură să pătrundă atât de adânc în sistemul bancar elvețian. Și să recupereze atâția bani.
Faptul mai implică, obligatoriu, și o grămadă de obstacole. Politice, diplomatice, judiciare…
Stresant și excitant.
(…)
În ziua aceea, cinci DVD -uri își schimbă proprietarul. O echipă de la DNAF s-a deplasat special de la Paris. Întâlnirea este filmată: camerele de supraveghere ale aeroportului au fost rechiziționate. Este vorba de a autentifica predarea documentelor. Imediat, DNAF își pune în mișcare dispozitivul. Se închiriază o cameră la un hotel pe Promenade des Anglais din Nisa. Atmosferă curioasă în acest hotel: agenții de la DNAF contracarează niște misterioase filaje, și sunt luați în vizor chiar de poliția municipală… Câțiva informaticieni de la DNAF vin pe Coasta de Azur și lucrează zi și noapte cu Falciani pentru a decripta datele. Acesta le promite că le va furniza două DVD -uri conținând programe informatice eficiente pentru a înainta și mai rapid în această laborioasă muncă de reconstituire. Primele nume de personalități, presupus fraudatoare sau obișnuite, își fac apariția și ațâță imaginația anchetatorilor: tenismenul Henri Leconte, fotbaliștii campioni ai lumii în 1998, Christian Karembeu și Christophe Dugarry, marile familii cu patronime prestigioase…
În acest stadiu, desigur, nimic nu ne permite să afirmăm că respectivele persoane au încercat să fraudeze Fiscul. Fără a mai pune la socoteală că nu putem exclude o manipulare, o eventuală trucare a listingurilor…
(…)
Or, în Franța, controlul fiscal este o armă politică. O armă letală care a servit atât de des pentru a distruge cariere. Nicolas Sarkozy o știe mai bine ca oricine. Cei din tabăra lui Chirac l-au bănuit mereu că a dirijat serviciile fiscale, în 1994, pe pista facturilor false susceptibile să-l implice pe Jacques Chirac, pe atunci rival al lui Édouard Balladur (Sarkozy fiind protejatul acestuia).
(…)
În acest început de an 2009, Patrice de Maistre este un ilustru necunoscut.
Mă rog, pentru publicul larg. Fiindcă pe culoarele puterii, acest descendent al contrarevoluționarului Joseph de Maistre se bucură de o oarecare notorietate. Fidel contributor al UMP (Union pour un Mouvement Populaire – Uniunea pentru o Mișcare Populară), partizan înflăcărat al lui Nicolas Sarkozy, nou prieten al lui Éric Woerth și, în subsidiar, din septembrie 2007 cel care a angajat-o pe… Florence Woerth. Soția ministrului Bugetului era retribuită cu 200 000 de euro pe an de societatea Clymène, cea care administrează dividendele primite de familia Bettencourt de la l’Oréal, și al cărei director general este domnul de Maistre.
La vremea respectivă, șeful DNAF nu știa nimic din toate acestea. Primele nume de personalități vor apărea începând cu luna februarie 2009. De altfel, în 23 februarie același an, Roland Veillepeau semnează o cerere cu privire la anchetarea unor patronime interesante figurând pe listingurile Falciani: este găsit senatorul UMP, Aymeri de Montesquiou, actrița Jeanne Moreau, bucătarul șef Paul Bocuse, fostul patron al publicației Échos, Luc de la Barre, din Nanteuil, umoristul Gad Elmaleh, psihanalistul Gérard Miller și chiar violonistul Stéphane Grappelli.
(…)
Mai rămân încă numeroase investigații de făcut. În unele țări, acestea abia încep! Austria, Slovacia, Portugalia, imediat după dezvăluirile din Operațiunea SwissLeaks, au cerut oficial Franței comunicarea acestor listinguri. Cu toate acestea, existența lor era cunoscută de ani de zile, dar în mod vădit unele state nu consideraseră urgent să le ceară. Miracolul mediatizării… Motiv în plus pentru ziariști să-și continue anchetele.
Din luna februarie 2015, mai multe zeci de ziare din lumea întreagă, din Monaco până în Croația, ne-au cerut atât nouă, cât și ICI J-ului posibilitatea de a consulta listingurile HSBC. Spre exemplu, New York Times examinează la rândul său datele americane.
Finalul poveștii rămâne să fie scris.
Noi am pus la adăpost câteva cópii după stick.
Simplă precauție.
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura RAO. Traducere de Vasile Savin