S-ar putea să vedem la sfârșitul anului o scădere accentuată a inflației, de la 8 la sută cât este în prezent la 5 la sută. Poate și mai jos. Vestea este bună. Sunt însă și voci care susțin că ar merita să suportăm o inflație în creștere ca să obținem, în schimb, un PIB mai mare. Imensă eroare. Inflația mare poate afișa o iluzie și atât: un PIB nominal. Mai exact o sumă. PIB-ul real însă nu va fi împins în sus de prețuri care urcă și ele, ci numai și numai de o creș­tere sănătoasă, bazată pe concurență, pe com­pe­ti­ti­­vitate și pe eficiență. Iar ca să obținem o creștere eco­nomică sănătoasă este ne­voie și de o inflație care să aibă un singur curs, în jos.

E adevărat că multe companii, îndeosebi dintre cele de stat, dar și dintre cele cu capital privat, s-au obișnuit “să se refugieze” în inflație, armă pe care au învățat s-o mânuiască bine în scopul obținerii unui profit minim. În acest fel au reușit să treacă târâș-grăpiș peste obstacolele ridicate în calea lor de această criză prelungită. Vedem, în șiruri de date statistice, că încă de când cercul răului se tot lărgea și în România, începând cu toamna lui 2008 – cuprinzând piețele de mărfuri, cuprinzând ipotecile lovite de incapacitatea de rambursare a creditelor, cuprinzând investițiile grav amenințate în condițiile în care multe capitaluri se împuținau și cuprinzând mai cu seamă forța de muncă amenințată de șomaj – “refugiul” în inflație a devenit o obsesie pentru toate acele companii care sperau să se salveze singure. Așa că au umflat prețurile cât au putut, au încasat venituri de supraviețuire și, în final, au contabilizat “profit murdar”. Numai că prețurile au urcat cât au urcat, până când, transformându-se într-un periculos bumerang, sunt acum gata să-i lovească pe cei care le-au agitat. Rata negativă a consumului le-a dat peste cap planurile. Inflația începe să-și piardă puterea și “profitul murdar” e din ce în ce mai puțin o soluție.

Scriam cândva la începutul lui ianuarie 2007 că acordurile Odei Bucuriei, înflăcărându-ne inimile la intrarea în Uniunea Europeană, ne-au cufundat într-atât în atmosfera emoționantă a momentului, încât n-a mai rămas suflu și pentru o întrebare esențială: Ce va urma? Notam atunci, în ianuarie 2007, că aveau să urmeze doi ani foarte grei: 2007 și 2008. Doi ani în care economia, înainte de a da asaltul integrării europene, va suferi vrând-nevrând ajustări ale unor indicatori, remodelări în nenumărate sectoare, reașezări ale unor ritmuri. Atunci, nimic nu anunța nici explozia prețului petrolului, nici turbulențele de pe piețele financiare internaționale, nici criza economică actuală, ce avea să aducă ani și mai grei. Atunci însă, în 2007, nu aveam date care să producă vreo îngrijorare privind dina­mica inflației. De altfel, inflația devenise atât de calmă, încât încadrarea în ținta stabilită (4 plus/mi­nus 1 la sută) era sigură. Dar lunile de vară din 2007, în condițiile unor factori obiectivi și subiec­tivi, au scos din ritm dina­mica prețurilor, fapt ce a condus la ratarea țintei. Mai departe, inflația a înaintat în ritmuri înșelă­toare, când în sus, când în jos, până în toamna lui 2008, când criza devenise inevitabilă. Tandemul ce dă­du­se consistență celor nouă ani de boom din 2000 până în 2008 creștere economică plus combinată cu dezinflație devenea trecut. Devenea istorie. Începea creșterea minus combinată cu inflație. Desigur, cauzele inflației erau numeroase, între care amintesc faptul că ani în șir societatea românească a consumat mai mult decât a produs, de aici rezultând grave deficite reflectate în buget, în balanța comercială, în pierderile întreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat. Toate amplificate de criză. Fără îndoială că de aici trebuie să și înceapă schimbarea: de la anihilarea puterii acestor companii răsfățate, pentru ca primul rol în economie să revină concurenței. Relansarea economiei are acum o șansă în plus: arma inflației – producătoare de profit “murdar” – pierde putere de foc.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.