Două concepte sunt de nedespărțit: industrializarea și tehnologia. Cum să dezvolți o industrie fără tehnologii avansate?! Or, tocmai la acest capitol – proiectarea și conceperea de tehnologii – România s-a poticnit deseori. Și nici acum nu ne putem lăuda că suntem tari la acest capitol.

Dar nu toate țările ce au trecut prin procese masive de industrializare s-au bazat pe tehnologii proprii. Unele au cumpărat tehnologia. Altele au mizat pe tehnologii aduse de investitori străini. Prea puține sunt țările care și-au ridicat industrii puternice bazându-se pe tehnologii proprii. România nu s-a aflat niciodată în acest grup restrâns al țărilor creatoare de tehnologii. Nici industrie dezvoltată n-a avut multă vreme. A venit însă un timp când absența industriei echivala cu condamnarea la sărăcie.

Cel din urmă an al unui veac progresist, activ și bogat a fost 1900. Expoziția internațională de la Paris din 1900 încheia tabloul impresionant al culmilor pe care urcase lumea în veacul al XIX-lea. Turnul Eiffel exista deja. De zece ani. Fusese inaugurat la expoziția din 1890. Pentru ultimul an al secolului Franța pregătise alte două mari reușite: noul metrou din Paris, inaugurat la timp, alături de pista de încercări auto, marea atracție a expoziției. Lumea pășea într-o nouă eră a civilizației. Industria își luase avânt. Producția se despărțea de vechea tehnică, manuală. Mașinismul își făcuse intrarea în istorie. Apăruseră deja mari aglomerări urbane. Milioane de oameni se mutau de la sate în orașe, deveneau muncitori industriali. Creșteau continuu numărul de fabrici și cererea de forță de muncă. Se schimba însuși modul de viață, se dezvoltau piețele de mărfuri și de bani, creștea nivelul de trai. România scăpase multe dintre trenurile secolului XIX, dar câteva tot a prins. În pragul veacului XX societatea românească era îndreptățită să-și făurească visuri de bunăstare. Iar fără o industrie dezvoltată astfel de visuri ar fi fost iluzorii. Cum iluzoriu ar fi fost și gândul de a ridica o industrie puternică în România fără ca investiția străină să contribuie substanțial. Căci din țară puteau fi adunați doar puțini, foarte puțini bani pentru afaceri.

Numai că înaintașii noștri din secolul al XIX-lea, ca și cei din prima parte a secolului XX, nu se despărțeau râzând de trecutul feudal. Dușmani de neîmpăcat ai capitalului străin erau “ruginiții”.

O aripă a Partidului Conservator.

Ei pledau pentru o formă de stat adusă la nivelul… fondului feudal al societății românești. Este de la sine înțeles că nu priveau cu ochi buni capitalul de afară. Dușmănia lor pornea din teama că împreună cu banii capitaliștilor străini ar fi intrat în țară și idei noi de organizare. Nu numai a economiei, ci și a statului. “Ce ne trebuie nouă dezvoltare?” – întreba stupid Nicolae Filipescu. Noi nu avem decât “un târg îngust de desfacere, cu deosebire sărac, încât în afară de câteva articole de largă consumație toate nevoile se satisfac de o fabrică sau două”.

Era un simplu moft specific veacului al XIX-lea? Nicidecum. Mai târziu, în anii interbelici, voci dintre cele mai ilustre s-au ridicat și ele împotriva capitalului străin. Autoritatea acestor voci, prestigiul lor au făcut ca ecoul în conștiința românilor să fie puternic. C. Rădulescu Motru, bunăoară, se temea că investitorii străini aduc din Occident libera concurență. Un fapt economic… “ce nu se potrivește moravurilor poporului român”. Dimitrie Gusti, într-un studiu publicat în “Enciclopedia României”, monumentală lucrare apărută înainte de al Doilea Război Mondial, era și mai drastic. Sentința lui: “O viață economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor țării și la secarea posibilităților de trai pentru generațiile viitoare”.

Și nu erau singurii ce vedeau numai fața urâtă a medaliei. Fără să privească și reversul: că țările care au reușit să atragă mai mult capital străin au fost cele dintâi care au rupt lanțul subdezvoltării.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.