Opinie Adrian Vasilescu: Ca să nu mai rătăcim drumul

Marți, Institutul Național de Statistică a făcut public principalul indicator sintetic al activității economice în 2011: PIB-ul. Știm, încă din februarie, că anul trecut creșterea noastră economică a fost de 2,5 la sută. Acum INS a ieșit din nou la rampă. De această dată cu detalii. Ce-am văzut? Că agricultura n-a mai avut ca în 2010 o valoare adăugată negativă. Creșterea a fost de 11,3 la sută. Industria a crescut cu 5 la sută; prestațiile de servicii pentru populație cu 4,8 la sută; construcțiile cu 2,7 la sută; iar activitățile de comerț cu 1,2 la sută. Creșteri pe toată linia.

E bine, așadar, că PIB-ul nostru a avut în 2011 un ritm de creștere de 2,5 la sută. Mai mare decât al multor țări europene dezvoltate. Dar noi avem de redus mari decalaje față de țările europene. La capitolul valoare adăugată în primul rând. Fără să avem, deocamdată, resurse pentru creșteri atât de mari. A urca mai departe, înainte de o restructurare radicală a economiei, ar însemna să forțăm limitele.

Și mai e un aspect: calitatea muncii. Faptul că, la noi, cultul lucrului bine făcut e încă o pasăre rară, îl moștenim din vremea socialismului, când era preamărită munca în sine. Timp de câteva decenii a fost ascuns adevărul că munca e “oarbă” și că merge într-acolo unde o duc împrejurările. Dacă e înțelept organizată și, pe deasupra, sprijinită de tehnologii ce-i ridică productivitatea și eficiența, ea produce valori adăugate de care oamenii, piața au nevoie. Iată condiția ca munca să aducă bunăstare. Altfel, dacă e organizată anapoda, în contrasens cu nevoile piețelor, ale oamenilor, ea risipește doar resurse.

Asta-i durerea noastră: în România se muncește, se produce, dar nu toată munca e competitivă. Se formează astfel un cerc vicios. Munca dezorganizată se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, salariile descurajează munca. E clar, așadar, că ecuația în care încă mai este integrată relația producție-consum a expirat. A persevera în menținerea ei ar fi o mare eroare.

Vrerile noastre însă tind către mai mult PIB. Iar mai mult PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al produsului intern brut, obținut fără o creștere a competitivității, n-ar însemna neapărat și condiții de viață mai bune. Dacă producția de bunuri și servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puțin cu fața la populație și la piața de consum, scopul fiind doar creșterea pentru… creștere, plusul de valoare adăugată n-ar aduce mai multă bunăstare.

Noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă țările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, am avea nevoie, de aici înainte, de un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piață. Altfel, costul ridicat al PIB-ului ar mușca din bunăstare. Fiindcă la bunăstare nu vom putea să ajungem cât timp o bună parte din economie continuă să fie dezechilibrată. Boala e veche. Iar calea e numai una: într-o primă etapă să fie grăbite și desăvârșite restructurările. Căci fără restructurări duse până la capăt – în economia reală întâi și întâi, unde se află cheia problemei – creșterea PIB-ului s-ar poticni.

Este cert că economia noastră, încercată de turbulențe, continuă să fie un caz clinic. Sigur, în anii din urmă tratamentul a fost îmbunătățit. Deja am scăpat de multe boli. Dar nu de toate. Avem probleme întâi și întâi cu productivitatea și cu veniturile bugetare. Pentru soluționarea lor e nevoie de un ansamblu de politici bine articulat, cu acțiuni eficiente în economia reală, în economia monetară și în economia publică. România nu mai are timp de pierdut. În fața șansei de a-și dobândi pe deplin identitatea în interiorul Uniunii Europene, ea însăși în criză, societatea românească este nevoită să facă imediat o opțiune majoră: să-și comprime timpul dezvoltării. Pentru ca apoi, treptat, să învățăm să asociem cuvântul PIB cu un altul de prea mult timp dat uitării: propășire. Ne este însă ceva mai greu să adunăm, în acest sens, acel set de idei care să ne ghideze înaintarea în timp. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Ca să nu mai rătăcim drumul.