Opinie Adrian Vasilescu: Capcana în care ne ademenește Stiglitz

Zilele trecute, în “Les Echos”, laureatul Nobel Joseph Stiglitz tuna și fulgera împotriva politicilor de austeritate. Referindu-se la cei care, pe întreaga planetă, luptă împotriva deficitelor, celebrul economist american arată că ei toți susțin că statele trebuie să taie din cheltuieli pentru a-și echilibra bugetele. Și mai departe, cu bugete echilibrate, să restabilească încrederea în economiile din țările lor, să readucă investițiile și să facă să revină creșterea economică. Raționamentul e logic, conchide Stiglitz, dar tot el încearcă să ne convingă că, în ciuda logicii, timpul l-a infirmat în mod repetat. Pentru că rețeta, pretutindeni unde a fost aplicată, ar fi dus numai la eșecuri.
Luându-și ca aliat istoria, Stiglitz trece în revistă întâmplări binecunoscute ce par să-i dea dreptate. Președintele american Herbert Hoover a strangulat cheltuielile bugetare în timpul Marii Depresiuni din anii 1929 – 1933, obținând… prăbușirea Wall Street-ului. FMI a făcut același lucru în Asia, în 1997, provocând mai întâi încetinirea activității economice, apoi recesiune și depresiune. Dacă exemplele sunt discutabile, putând fi aduse argumente pro, dar și contra, concluzia contrariază șocant.
Dacă o celebritate de talia lui Joseph Stiglitz ia în considerație numai jumătate de problemă, face calcule și ajunge la un rezultat parțial, dar declară că a rezolvat întreaga problemă, ce poți să crezi? În niciun caz că doar atât a reușit el să vadă: o jumătate de problemă. Judecându-i afirmația nu numai din punct de vedere literar, ci și logic, dar mai ales și istoric, vom vedea că de fapt Stiglitz a procedat ca de atâtea alte nenumărate ori în trecutul îndepărtat sau apropiat. A privit lumea prin microscopul electronic al Americii. Iar concluzia pe care a desprins-o, probabil că nu neintenționat într-o publicație din Europa, se înscrie pe linia opiniilor dominante exprimate în dezbaterile din America acestor ani.
Ce face Stiglitz? Afirmă că raționamentele celor care susțin întâietatea echilibrării bugetelor, aruncând într-un al doilea moment eforturile pentru ieșirea din recesiune, pleacă de la o analogie greșită. Și anume ei gândesc simplist că atunci când o familie ajunge la datorii ce depășesc capacitatea sa de rambursare, reduce inevitabil cheltuielile. Judecată pe care o extind și în cazul statelor. Greșesc însă, greșesc profund, opinează el, căci atunci când un stat ajunge să fie supraîndatorat soluția este cu totul alta. Fiindcă reducerea cheltuielilor nu-i va aduce decât scăderi de producții și de venituri, șomaj în creștere și o diminuare dramatică a capacității de onorare a datoriilor. Concluzia lui Stiglitz: ceea ce este valabil pentru o gospodărie familială nu este valabil și pentru o țară. Calea ieșirii din necaz a unei țări este tocmai creșterea cheltuielilor statului. Aici se închide cercul primei jumătăți a problemei de rezolvat. Iar mulți dintre marii economiști americani, între care Krugman și Stiglitz, ambii laureați Nobel, nu vor să meargă mai departe. Krugman e și mai categoric. El a scris în The New York Times un comentariu pe care l-a intitulat “Prostia cu austeritatea”, acuzându-i pe nemți că induc durere și suferință cu încăpățânarea lor de a împinge lumea către tăieri drastice de cheltuieli bugetare.
A doua jumătate de problemă însă nu numai că există, că e reală, dar este și foarte grea. Și nu are niciun fel de legătură cu analogia la care s-a referit Stiglitz. Pentru că, îndeosebi în aceste timpuri dure ale crizei globale, orice țară ar fi bucuroasă să-și umfle deficitele bugetare, să cheltuiască mai mult și să susțină astfel politicile de relansare economică. Apare însă o întrebare cardinală: cum anume își pot finanța aceste deficite care să crească după nevoi? Americanii sunt prea puțin preocupați de răspunsul la această întrebare și în consecință ignoră cea de-a doua jumătate a problemei. Întâi și întâi, fiindcă piețele financiare își mențin un reflex istoric: convingerea că datoria statului american nu e niciodată prea riscantă. Oricând, undeva în lumea largă, Statele Unite vor găsi surse de finanțare pentru deficitele lor mereu mari. Și nici în privința inflației nu-și fac americanii prea multe probleme. În Uniunea Europeană, în schimb, experiențele inflaționiste devastatoare prin care a trecut continentul nostru în secolul al XX-lea, mai cu seamă inflația cumplită din Germania de după Primul Război Mondial, au dezvoltat o preocupare programatică pentru toate problemele ce au legătură cu dinamica prețurilor. Din acest motiv, în primul rând, țărilor din UE le este interzis cu desăvârșire să-și finanțeze deficitele bugetare prin emisiunile de monedă ale băncilor centrale. În aceste condiții, în țările europene, în nicio împrejurare cheltuielile statelor nu pot să fie mai mari decât suma veniturilor bugetare și a împrumuturilor pe care fiecare stat în parte le poate contracta. Iar când deficitele cresc îngrijorător de mult, cum s-a întâmplat în acest an în Grecia, lumea s-a convins că devine imposibilă finanțarea lor. Salvarea Greciei a impus o conlucrare de mari proporții între Comisia Europeană, FMI și alte instituții financiare internaționale. Dacă, recent, Ungaria s-a ambiționat să se descurce fără FMI, cazul nu este nicidecum o excepție de la regulă, ci o confirmare a regulii. Pentru că ungurii nu și-au propus să extindă cheltuielile statului. Dimpotrivă, au anunțat că le vor reduce și că vor ajusta deficitul bugetar pentru a se încadra în limitele impuse de Uniunea Europeană.
Partitura lui Stiglitz e fascinantă, dar ar fi periculos ca țări, cum este România, s-o asculte ca pe un ademenitor cântec de sirenă. Problema noastră este găsirea unui echilibru optim între veniturile și cheltuielile bugetare. Iată podul pe care suntem nevoiți să-l trecem pentru a ajunge în zona de unde am putea relansa creșterea economică.