Opinie Adrian Vasilescu: Criza noastră și criza lor

De câteva ori, în acest colț de pagină, am fost în dezacord cu unele puncte de vedere susținute public de domnul Mișu Negrițoiu. Și iată că, de această dată, îmi încep comentariul citându-l pe domnul Negrițoiu. Domnia sa – vorbind marți la Banca Națională, în cadrul seminarului organizat în colaborare cu Mediafax, tema fiind “Lecțiile crizei pentru autorități și bănci” – a schițat tabloul lumii de astăzi. O lume a cărei dinamică are etape de creștere și etape de descreștere, crizele fiind inevitabile. Dar – citez – “criza noastră n-a venit din import; cauzele ei sunt cu deosebire interne și sunt structurale”.

Să judecăm. Ciclul economic pe care îl vom încheia, sper, în 2011, dacă vom ieși din recesiune, a debutat în anul 2000. Desigur, cu faza de avânt. România a avut șansa, până în anul 2008, inclusiv, să parcurgă nouă ani de neîntreruptă creștere economică, în tandem cu o continuă dezinflație. În toți acești ani de boom economic, pe fondul admiterii țării în NATO și al aderării la Uniunea Europeană, la care s-a adăugat liberalizarea contului de capital, s-au înmulțit intrările de valută. Iar băncile, sufocate de surplusuri de lichiditate, cele mai multe în valută, au împărțit continuu credite companiilor și populației.

Unde am ajuns? Într-o primă fază, cea de avânt, la încadrarea României – târziu, mult prea târziu, în comparație cu numeroase alte țări din Europa și din lumea întreagă – într-o cursă pentru creștere economică și prosperitate pe care începutul secolului XXI o anunța a fi de foarte lungă durată. N-a fost însă așa. Avem acum certitudinea că nici nu putea să fie așa. Căci această cursă, în care uneori s-a riscat nebunește, nu avea cum să fie de foarte lungă durată.
În anii de boom, Banca Centrală a României – atrăgându-și de multe ori nemulțumiri accentuate ale populației, admonestări din partea băncilor, chiar din partea unor cercuri politice și economice ori etichetări de “ortodoxism” sau “conservatorism” – a reușit să stăvilească în bună măsură pătrunderea în sistemul nostru bancar a inovațiilor financiare ce aveau să se dovedească a fi toxice. Și a evitat, totodată, contaminarea politicii de creditare de virusul “exuberanței iraționale” ce pornise din America și se răspândea în Europa. Opțiunea BNR a fost pentru o reglementare rațională, care să includă bunele practici europene, fără să fie însă opresivă. Și, mai cu seamă, care să respecte angajamentul internațional pe care România și l-a asumat prin declararea convertibilității totale a monedei naționale. Având două scopuri: pe de o parte, să nu lase să ne invadeze inflația; iar pe de altă parte, să tempereze ritmul dezlănțuit al creditării, care umfla cererea de consum și risca să ducă la supraîndatorarea populației.

Cauzele crizei lor, ale actualei crize globale, ce a stins visul frumos al creșterii economice pe termen foarte lung și a dat deșteptarea pe întreaga planetă, sunt numeroase. Multe sunt subiective și țin de slăbiciuni omenești, între care voi aminti romantismul financiar și economic, lăcomia furibundă și credința oarbă a politicienilor și bancherilor că se pot juca așa cum vor cu legitățile economice. Alte cauze sunt însă obiective. Lumea toată a primit o lecție aspră. Criza a sancționat drastic iluzia indusă de teoriile potrivit cărora vremea ciclurilor economice, cu faze de avânt și faze de declin, ar fi trecut; și că ar fi început un timp îndelungat de creștere plus și de prosperitate. Criza noastră e legată bineînțeles și de criza lor. Când fluxurile financiare și-au încetinit ritmul, am constatat pe spinarea noastră cum boom-ul a început să se stingă. Faza de avânt s-a sfârșit. A început faza de declin. Recesiunea ne-a lovit numai
și numai pentru că aici, la noi acasă, reforma structurală era întârziată, deficitul contului curent atinsese
13 la sută din PIB, iar deficitul bugetar o luase razna încă din 2008. Aceste vulnerabilități interne s-au răzbunat și au “pactizat” cu criza globală.