Dacă în ceea ce privește recesiunea lucrurile sunt limpezi – două trimestre unul după altul cu PIB pozitiv marchează reluarea creșterii economice – analiza crizei este mult mai complicată. Din acest motiv, nu va fi deloc ușor să fie stabilit momentul ieșirii din criză.

Ieșirea din recesiune e un pas mare către sfârșitul crizei. E însă nevoie și de alți pași. E nevoie de o adevărată schimbare, ce va putea fi obținută numai prin muncă îndârjită, organizare rațională a muncii, asumarea riscului în afaceri, inițiativă și management performant. Nu înainte însă ca, în societatea noastră, să devină dominante ideile și faptele care să ducă la închiderea a cât mai multe dintre canalele de risipă și de pierderi. De unde să irumpă imboldurile către astfel de rezultate? Din toate părțile: din mediul de afaceri, de la clasa politică, din școală, din biserici, din presă, din organizațiile neguvernamentale. Numai așa vom avea șansa unui climat în care economia românească să poată să-și potrivească orologiile după noua oră a planetei. Căci nu suntem singuri în lume.

Numai că lumea actuală nu va putea scăpa din corsetul crizei până când nu va fi refăcut măcar parțial circuitul banilor; și mai cu seamă, până când băncile lumii nu vor da drumul la credite. Până atunci, aici, în România, nici companiile nu vor avea mai mulți bani pentru a impulsiona afacerile, nici populația nu va avea cu ce să plătească un consum în creștere, care să impulsioneze producția internă. Iată de ce va fi important ca de aici înainte, într-o mult mai mare măsură, politicile monetară, fiscală, salarială și de restructurare, care sunt complementare, să fie potențate reciproc. Combinarea optimă a acestor politici, prevăzută expres în acordurile cu Uniunea Europeană, FMI și Banca Mondială, este cerința esențială a unei creșteri neinflaționiste, dublată de oferte de noi locuri de muncă, condiții importante și pentru coeziunea socială.

În anii de criză, țara noastră a înregistrat mai multe rezultate economice notabile. Dar astfel de rezultate s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Fără îndoială, macrostabilizarea – și am în vedere mai cu seamă aducerea inflației în coridorul de țintire, corectarea deficitului de cont curent, a deficitului bugetar, stabilitatea pe termen lung a pieței valutare – a favorizat schimbări importante și în economia reală. Dar aceste schimbări n-au trecut, de prea multe ori, dincolo de pragul raționalizărilor. Cu efecte benefice, desigur. Dar parțiale.

Raționalizarea schemelor de personal a adus însă șomaj; raționalizarea costurilor de fabricație a impus și restrângeri de activitate sau închideri de fabrici. Pasul următor, către mai multă muncă performantă, a fost rareori făcut. Cauza fiind ritmul lent cu care au înaintat reformele structurale, cu motoare ale pieței ce au fost turate încet, unul câte unul; și cu legități economice ce au fost încălcate sistematic, una câte una. Așa că economia românească nu a reușit să scape nici de supracapacitățile de producție nefolosite sau rău folosite; nici de nenumărate structuri de cost supraîncărcate fie din cauza consumurilor exagerate, fie reprezentând prețul risipei de resurse, al gestiunilor frauduloase și al incompetenței. Și nu a scăpat nici de climatul inflaționist ce-i suflă în ceafă dezinflației.

Criza ne-a atenționat că societatea românească are nevoie de schimbări profunde. Fiindcă din cauza jumătăților de măsură nu a fost încă asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câștigurile și pierderile din economie. Iar lucrurile se complică ori de câte ori sunt judecate măsurile ce ar fi necesare pentru revigorarea fabricilor care n-au performanțe; pentru diminuarea pierderilor.

Consumul în creștere, singur, nu va fi semnul ieșirii din criză. Iar trenul consumului, cu care sperăm să călătorim dincolo de criză, va putea ajunge la destinație numai tras de trei locomotive: productivitatea, competitivitatea și eficiența.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.