S-a împlinit un an, la sfârșitul săptămânii trecute de când – însoțind tăierile de salarii bugetare și înghețarea pensiilor – TVA a urcat de la 19 la 24 la sută. Era 1 iulie 2010. Șocul a fost resimțit de absolut toate prețurile. Rata inflației, la nivelul lunii iulie, a urcat vertiginos până la 2,58 la sută. Și chiar dacă, începând din august, ratele lunare ale inflației au coborât sub 1 la sută, prețurile au continuat să fie afectate de cele cinci puncte procentuale adăugate principalei taxe aducătoare de venituri bugetare.
Să revedem filmul. Comisia Europeană se aliase cu Fondul Monetar Internațional și cu Banca Mondială, în martie 2009, pentru a încheia cu România un contract de împrumut pe doi ani. Semnatarii Acordului, după succesive analize, ne-au pus în față o oglindă ce ne-a arătat, mult mai clar decât reușisem noi să vedem, că ruperea echilibrului bugetar amenința stabilitatea financiară a țării. O intervenție radicală nu mai putea fi amânată. Dar medicamentele împotriva bolilor bugetare nu sunt ușor de administrat. Mai ales că, de cele mai multe ori, au și efecte negative. Efecte pe care nu le-aș numi secundare, ci adverse. Sau, mai degrabă, perverse. Din acest motiv în primul rând, în aplicarea unui tratament ce nu avea cum să nu fie dureros, Guvernul nu a reușit să-și atragă de partea lui patronii și managerii, sindicatele, producătorii și consumatorii. Un consens era greu de întrunit în condițiile amputării puterii de cumpărare a întregii populații. Așa că, în locul cooperării pentru temperarea efectelor crizei, ne-am ales cu valuri de proteste. TVA de 24 la sută a fost decizia cea mai contestată. Era și o altă soluție? Să judecăm. Autoritățile au acționat în regim de forță majoră. Fondul Monetar Internațional aștepta o înștiințare fermă că au fost luate măsuri cu efect imediat pentru însănătoșirea bugetului țării. Ședința Consiliului FMI, fixată inițial pentru 28 iunie 2010, a fost amânată pentru 30 iunie; apoi pentru 2 iulie. După o premieră istorică, marcată de împărțirea de către FMI a două tranșe din împrumutul pentru România între rezervele internaționale ale BNR și buget, iată că urmase amânarea de două ori a ședinței Consiliului FMI în așteptarea deciziei României. Cum la încă o amânare nu se aștepta nimeni, decizia a fost luată în grabă și comunicată tot în grabă la Washington. Și pe ce altceva decât pe creșterea unui impozit indirect – TVA cu efecte care să nu fie sectoriale, ci generale – ar fi putut să cadă atunci sorții?! E adevărat, graba strică treaba, dar presiunea timpului era extrem de puternică. Nimeni la FMI nu mai era dispus să aștepte să ne grăbim încet. Nu pot să afirm că o creștere a TVA a fost o măsură bună. Și nici măcar potrivită. Notez doar atât: timpul pentru negocieri cu FMI se epuizase. A fost deci o măsură de extremă urgență. Decizia în cauză a contribuit, împreună cu amputările de cheltuieli bugetare, la rezolvarea unei probleme grele: creșterea veniturilor în bugetul statului atât în 2010, cât și în 2011. Totodată, au fost tăiate numeroase cheltuieli. Deficitul bugetar a fost substanțial redus. Sigur, a fost o măsură inflaționistă. Ea a provocat suferințe întregii populații. Șocul l-au resimțit nu doar salariații bugetari, nu doar pensionarii, ci toți cei ce trăiesc în această țară, de la copii la bătrâni. O astfel de măsură nu a grăbit, ci a întârziat ieșirea din recesiune. Atunci, însă, nu exista alternativă. Dacă din ajustarea drastică a bugetului, măsură prin care au fost adăugate venituri și tăiate cheltuieli și din care am făcut un subiect de dezbateri zilnice, am reuși acum să facem o mare lecție, am putea spune că răul s-ar putea preface în bine. O lecție despre regenerarea gândirii economice în societatea noastră. Ar fi un mare pas către o nouă concepție despre creșterea economică și despre optimizarea structurilor economice. Iar câștigul ar fi imens.Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.