Astăzi, în cea de-a zecea zi a lui octombrie, vom afla de la INS unde a ajuns inflația la sfârșitul lui septembrie. Am văzut că după ce în luna mai a acestui an am înregistrat cea mai mică rată pe 12 luni a creșterii prețurilor din 22 de ani, de 1,79 la sută, inflația și-a reluat urcușul. Lună de lună: 2,04 la sută în iunie, 3 la sută în iulie și 3,88 la sută în august. Probabil, urcușul a continuat în septembrie. Dar creșterea nu e galopantă.

Nu mai departe decât marți, cu o zi înainte de comunicatul INS, patronatele din agricultură și din industria alimentară s-au grăbit să ocupe ecranele televizoarelor cu preziceri alarmante. Încercarea de a ne convinge că în această toamnă prețurile la alimente vor crește cu 15-20 la sută nu merită să fie luată în seamă. Chiar dacă, în surdină, teoreticienii acestor grupuri patronale susțin că din aceste creșteri de prețuri ei vor face profit, iar țara va face mai mult PIB. În realitate, niciuna dintre susținerile lor nu se va adeveri. Întâi și întâi, prețurile la alimente n-au cum să crească atât de mult. De ani mulți n-am mai văzut creșteri de 15-20 la sută în tabloul mărfurilor alimentare. Și nu vom vedea nici în acest an. Sigur, vor fi creșteri, sunt creșteri în toată Europa, dar nu vor atinge astfel de niveluri. Apoi, inflația ce depășește trei-patru procente nu aduce nici profit și nici PIB.

Prin ’93, când prețurile de consum crescuseră cu 300 la sută, ajungându-se astfel la cea mai mare rată a inflației din noiembrie ’90 și până astăzi, academicianul Costin Kirițescu nota într-un interviu că “inflația n-a omorât pe nimeni”. În toamna lui ’96, când i-am fost prezentat, întrebându-l dacă mai crede în această judecată, a răspuns cu bine cunoscutu-i umor: “De-atunci au murit câțiva”.

Primul care a murit a fost visul că inflația ar putea să aducă creștere economică. E drept că, urcând, prețurile stimulează concurența între producători; salariile saltă și ele; iar stimulentele muncii, producția, profitul, investițiile, impulsionate, conduc la o stabilizare relativă a prețurilor. Un “amănunt” le scăpase însă celor care în anii ’90 mai credeau că se poate face PIB și din inflație. Miza pe o inflație modică, de cel mult 3-4 la sută. Or, la noi, atunci, chiar dacă inflația își încetinea cursa, de la 300 la sută în 1993 la 62 la sută în 1994 și apoi până la cote ceva mai mici, mișcarea prețurilor continua să fie galopantă. Până la o inflație de 3-4 la sută pe an drumul era lung.

În anii următori, îndeosebi după anul 2000, forțarea creșterii în condițiile unei economii nerestruc­turate și inflaționiste n-a adus revirimentul economic așteptat. Supraîncălzite, motoarele au început să cedeze. Și cum în economia noastră marile mize nu erau nici atunci productivitatea, competitivitatea și eficiența, supraefortul de a produce în creștere a cerut mai multe importuri, mai mulți bani, un consum mai mare de capital fix. Iar înmulțirea pierderilor cauzate de risipă și de modul învechit în care era organizată munca în întreprinderile cu capital de stat au ridicat enorm prețul creșterii economice.

Sigur, acest adevăr nu mai e actual astăzi. A devenit istorie. Realita­tea este deja cu totul alta. Inflația însă continua să toace banii grosului populației: cu sume mai mari, oamenii cumpără bunuri și servicii mai puține. Iar inflația nu are cum să contribuie la creșterea economică.

Este nevoie de concurență, de competitivitate și de eficiență. Numai că la aceste valori nu se poate ajunge fără restructurare. În general, fără accelerarea reformei economice. Iată de ce, în condițiile în care nu au fost reînnoite decât parțial structurile economice, organizarea muncii și sistemul intereselor, se impune să considerăm inflația inamicul public numărul unu. Fiindcă în economia noastră se extrapolează risipa, proasta administrare, managementul după ureche. Și se estompează motivația muncii. Se diminuează, în loc să se amplifice, stimulentele care să determine extensiunea liberei inițiative în producție. Iar competiția continuă să fie un Olimp greu accesibil.

Inflația nu numai că nu stimulează PIB-ul, dar provoacă mari prejudicii creșterii economice și însuși PIB-ul are de suferit. Din acest motiv și din multe altele rata inflației are o importanță cardinală. Ar merita deci, în 2012 și în anii următori, să fie forțat și un salt calitativ al PIB-ului, pe fondul unei inflații calme.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.