Opinie Adrian Vasilescu: De recesiune nu ne despărțim în 2010

Marea noastră problemă, în 2010, este că producția și consumul încă nu s-au echilibrat. Prin urmare, nu putem spera că vom ieși din recesiune în acest an. Și atunci, miza pentru 2010 rămâne singulară: echilibrarea bugetului țării. Urmând ca abia la anul să fie apăsată pedala creșterii economice.
Soluția? O nouă filosofie bugetară, care să confere sistemului de impozite și taxe nu numai un instrumentar de constrângere, dar și o gamă de stimulente. Mai mult, printr-o regândire a construcției bugetului, în consens cu actualele cerințe, ar putea fi încurajată munca eficientă și descurajată munca făcută cu spatele la piață și la consumatori.
Ne aflăm, acum, în fața unei duble neputințe: nici nu se poate apela la buget pentru investiții și pentru restructurări, căci nu există bani pentru așa ceva; și nici nu se mai poate face din privatizare o sursă de venituri bugetare. Nu mai sunt nici prea multe mirese de măritat și nici investitori cu bani dispuși să intre în piață în vremuri de criză. Ministerul Finanțelor se uită la venituri și tânjește la măriri de impozite. Ar fi o gravă eroare să meargă mai departe pe această cale.

Fiscalitatea excesivă s-ar putea transforma în bumerang. Un bumerang alcătuit din impozite mari, care zboară el până unde zboară, dar apoi se întoarce către buget și-l lovește năpraznic. Rezultatul apare “în scară”: veniturile salariale fiind mai mici, oamenii pot fi tentați să muncească după cum sunt plătiți; dacă societatea are parte de mai puțină muncă, e normal să circule mai puține produse și la buget să ajungă mai puțini bani; profiturile întreprinderilor vor fi mai mici și în consecință mai mici vor fi și încasările din impozitul pe profit; plus că, atât timp cât pe piața de consum ajung mai puțini bani, se vând mai puține mărfuri și contribuția la buget a taxei pe valoarea adăugată este diminuată. În același timp, un consum restrâns nu poate să constituie un stimulent pentru producție.

În materie de consum, va fi nevoie de un nou model, bazat pe calitate. E adevărat că, până în 2008 inclusiv, zone întregi, în condițiile creșterii consumului, s-au schimbat radical în bine și sunt de nerecunoscut; dar sunt și multe zone care s-au schimbat prea puțin sau nu s-au schimbat deloc, fiind încă sub apăsarea sărăciei. E adevărat că numărul salariilor mari – în multinaționale sau în companiile românești de succes – a crescut. Și, mai ales, în sfera bugetară. Dar cele mai multe dintre salarii sunt mici. O parte a populației și-a sporit cheltuielile, și-a intensificat împrumuturile de la bănci, consumul a crescut; dar multor români rareori le ajungeau banii de la o lună la alta. Și, apoi, lucrurile s-au îmbunătățit… în medie. Iar media este o speranță… matematică. Cert este că indicii creșterii economice, ai inflației, ai salariilor și ai șomajului, care reprezintă un raport al mișcării economiei în momente diferite, nu au avut cum să ne ofere dinamici detaliate înainte de intrarea țării în recesiune. Mediile au capcanele lor. Fie că sunt simple, fie că sunt ponderate, cercetându-le putem să aflăm și să analizăm fapte și întâmplări ce compun mișcări de anvergură despre prețuri, consum, producție, exporturi sau importuri. Imaginea consumului populației în statistici se distinge cu deosebire prin conținutul ei cantitativ.

Cât privește însă calitatea informațiilor statistice, ea este asigurată numai dacă fenomenul analizat are un grad înalt de omogenitate. Să zicem: posibilitățile românilor de a se aproviziona cu pâine, lapte, carne, făină, ouă sau ulei. Sau de a călători cu trenul, de a-și cumpăra telefoane mobile, electrocasnice, mobilier. Fără să ne spună însă prea mult despre cum se alimentează populația, despre calitatea consumului în general. Tot așa cum preocuparea unui segment al populației pentru bunuri scumpe, case ori limuzine, ne poate da o idee despre formarea clasei de mijloc în societatea românească, dar asta nu înseamnă că o mare parte a societății nu-i săracă. Și, în plus, mediile nu ne spun că țara n-a apucat să se îmbogățească. Marea masă a populației, starea a treia, abia începuse să guste din bunăstare cu lingurița. Stilul de viață de zi cu zi obliga cea mai mare parte a populației să-și restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. Iar o schimbare a stilului de viață ar fi fost posibilă numai într-o altă ecuație economică, mai apropiată de cerințele vremii, care să valorifice mai bine proprietatea și să dinamizeze munca, producția, venitul și consumul.

Cheia problemei? Ce fel de reforme va face România în contextul unui nou model de creștere economică. Fiindcă despre reforme economice, în România, vorbim de două decenii. În acest răstimp, au fost deschise cam toate marile ferestre prin care ar fi putut să intre soarele și aerul economiei de piață. Din nefericire, unele ferestre au fost când deschise, când închise, de teamă să nu intre dintr-o dată prea mult soare și prea mult aer, deși era limpede că numai dacă am fi deschis toate ferestrele dintr-o dată și le-am fi lăsat așa am fi reușit. Alte ferestre, însă, după ce au fost deschise, au fost repede închise la loc. Între ele: reforma costurilor în companiile de stat; reforma contractelor; reforma managementului; reforma mediului economic. Aceste reforme nu mai pot întârzia! Timpul de așteptare s-a epuizat.