Ani în șir, înainte de 2008, nu prea ne-a mai îngrijorat deficitul bugetar. Îl vedeam sub linia de 3 la sută, în raport cu PIB-ul, și gândeam că “stăm bine”. România îndeplinea deja la acest capitol, unul dintre criteriile stabilite de Uniunea Europeană. Și iată că dintr-odată, în 2008, ne-am trezit cu un deficit de peste 5 la sută. Chiar 5,7 la sută. În 2009, în plină recesiune, deficitul a fost și mai mare: 9 la sută. Iar în 2010, deși a mai scăzut, măsura mai mult decât dublul criteriului european: 6,8 la sută. Zilele trecute, Eurostat a publicat datele rectificate pe 2011. Deficitul României e mai mare decât am crezut: 5,5 la sută.
Dar să vedem cum judecăm lucrurile. Tabloul publicat de Eurostat l-am putea interpreta în gama sugerată de un cunoscut dicton: “când ne comparăm suntem tentați să fim îngăduitori cu noi înșine, dacă însă ne analizăm, ne vedem obligați să fim aspri”… Dacă ne comparăm, reținem că 17 state ale Uniunii Europene, din 27, au deficite mai mari de 3 la sută. Iar deficitul nostru, de 5,5 la sută, e depășit de deficitele Irlandei – 13,4 la sută; Greciei și Spaniei – 9,4 la sută; Regatului Unit – 7,8 la sută; Sloveniei – 6,4 la sută și de altele. Am putea conchide: comparația nu ne pune la zid. Dar analiza? Să pornim de la ce reprezintă în esență deficitul bugetar. Căci nu poate fi mai mult decât suma veniturilor plus… cât se poate împrumuta țara. Desigur, fără riscuri.
Iată că și aici comparația ne-ar putea oferi ceva motive ca să spunem că “stăm bine”. Campioanele datoriei publice sunt Grecia – 170,6 la sută față de PIB; Italia – 120 la sută; Portugalia – 108,1 la sută; Irlanda – 106,4 la sută; Belgia – 97,8 la sută… și lanțul continuă până la Țările de Jos – cu 65,5 la sută. Criteriul european fiind de 60 la sută. România, cu o datorie publică de 33,4 la sută în raport cu PIB-ul, s-ar putea număra printre țările care în această privință n-au niciun fel de dureri de cap. S-ar putea… dar nu se numără. Analiza arată altceva decât comparația. Datoria publică a României s-a mișcat periculos: 13,4 la sută în 2008; 23,6 la sută în 2009; 30,5 la sută în 2010 și 33,4 la sută în 2011. De la 69 miliarde lei în 2008 la 193 miliarde lei în 2011. O creștere de aproape trei ori. Nicio altă țară din Uniunea Europeană nu a suferit creșteri atât de mari ale datoriei publice. Nici măcar Grecia. Fapt ce ne atenționează că, având astfel de probleme cu datoria publică, marja noastră de deficit bugetar rămâne mică.
Ideea “activării” bugetului – în sensul teoriei susținute în America anilor 1970 de echipa economică a președintelui Nixon, potrivit căreia “extinderea deficitului e o șansă pentru creșterea economică” – nu ne poate fi astăzi de niciun ajutor. În primul rând pentru că în Uniunea Europeană suntem obligați să reducem drastic deficitul. Regula e strictă. În al doilea rând, chiar dacă am sfida această regulă, “ascunzându-ne” după deficitele mari ale unor țări ca Spania, Regatul Unit, Slovenia, Franța, Polonia, nu ne-ar fi de niciun folos. Fiindcă marea noastră piedică în calea unui “deficit activ” este datoria publică. Dacă în volum nu-i mare, în schimb dinamica ei prezintă un pericol major. O creștere de aproape trei ori e un pericol cert.
Statul, pentru a cheltui mai mult, nu va putea să se împrumute mai mult. Și atunci? Dacă în privința cheltuielilor bugetare sunt probleme grele, în ceea ce privește încasările bugetare au apărut probleme și mai grele. Nu de azi de ieri, ci de ani de zile, România se confruntă cu dificultăți majore în încasarea veniturilor. Și dacă la capitolul venituri nu se vor aduna sumele scontate, nu vor putea fi efectuate nici cofinanțările la proiectele cerute de Uniunea Europeană, nici creșterea cheltuielilor pentru investiții. În același timp, întreprinderile corecte vor continua să se plângă de o fiscalitate nedreaptă, care încearcă să ia de la cei ce plătesc și ce se pierde de la cei ce nu plătesc.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.