Se împlinesc azi doi ani. Luni, 15 septembrie 2008, o explozie a zguduit America și lumea întreagă. Exploziile precedente, produse în bănci uriașe – Bear Stearns, Freddie Mac, Fannie Mae – fuseseră cumva absorbite. Chiar și explozia gigantului Merrill Lynch, o uriașă bancă de investiții care intrase în derivă, a fost absorbită. De fapt, a fost salvată, în ultimă instanță, de Bank of America. Prăbușirea Lehman Brothers la 15 septembrie 2008, de asemenea o mare bancă de investiții în pericol să se scufunde și care a strigat zadarnic după ajutor, nu a mai fost absorbită. Banca a căzut în gol, fapt ce anunța lumii întregi că începe criza.
Pe planetă sunase alarma. Prăbușirea băncii Lehman Brothers risca să transforme turbulența financiară ce cuprinsese America într-o criză clasică. Numeroase alte zone din lumea largă erau în pericol să se molipsească.
Criză?! Ce cuvânt îngrozitor. Americanii, sensibili la cuvintele folosite în comunicarea publică, se fereau să-l pronunțe. Numeroși psihologi sugerau că, în acele împrejurări grave prin care treceau Statele Unite, ce agitau piețele financiare, cuvântul criză era bine să fie evitat. Fiindcă ar fi prea tare. Cuvântul turbulență, folosit deja de foarte multă lume, li se părea mai puțin șocant.
Cuvântul turbulență (turbulence, în engleză) fusese folosit prima dată de Alan Greenspan, fostul șef al băncii centrale americane timp de aproape două decenii de dinaintea crizei. De altfel, așa și-a intitulat și celebra lui carte apărută tocmai când începea vârtejul: “Era turbulențelor”.
De unde plecase totul? Economiștii lumii caută și astăzi răspunsuri. Numeroși experți s-au grăbit să afirme atunci că de pe piața imobiliară. Și că, de fapt, vina-vinilor ar purta-o creditele așa-numite subprime. Treptat, pe măsură ce analizele s-au adâncit, mai multe cercuri de specialiști și-au dat seama că totuși, fiind vorba de o veritabilă criză ce a lovit cumplit marile piețe financiare, dublată și de recesiuni durabile, a restrânge baza ei de lansare ar contrasta cu realitatea.
Apoi, a fost înțeles faptul că actuala criză nu seamănă în niciun fel cu precedentele. Până acum, timp îndelungat, istoria se confruntase cu crize de supraproducție. De această dată, însă, America brevetează o criză de supraconsum. Zona de plecare a noii crize fiind tocmai consumul. Sau, mai exact, excesul de consum susținut de excesul de creditare. De aici și rolul de remodelator pe care și l-a asumat criza actuală. Fiindcă s-a anunțat de la început a fi un fenomen ce-și propune să modeleze întreaga lume timp de ani mulți de aici înainte, provocând o corecție a consumului, chiar o schimbare a stilului de viață. La bază fiind restrângerea creditării. Pentru că banii aveau să fie mai puțini și mai scumpi.
Actuala criză mondială, plecată din America, avându-și baza de lansare în supraconsum, a devenit posibilă în secolul XXI, când bunăstarea pe datorie s-a întins pe spații ample de pe planetă, în multe cazuri fără să fie susținută de economii sănătoase; ori și mai rău, bazându-se pe economii obeze, umflate cu depășiri de consumuri, cu deficite și cu inflații perfide.
Adevărul este că totul pornise de la prea multă lăcomie. Piețele financiare s-au apucat să multiplice bani la nesfârșit. Sau, mai degrabă, să multiplice instrumente financiare, cu deosebire derivate, uitând adeseori de faptul că banii, chiar și în capitalismul financiar, au nevoie de o bază: munca performantă. S-a ajuns astfel la o criză posibilă numai în condițiile veacului XXI, într-o vreme dominată de tehnologii dintre cele mai sofisticate, care pun banii în mișcare într-o dinamică și în modalități neîntâlnite în istorie. Până când, în toamna lui 2008, vârtejul financiar global, ce se agita de mai bine de un an, din august 2007, a devenit furios. Tocmai când se contura speranța că lucrurile se calmează. Și dintr-o dată vâltoarea a izbucnit cu furie. Coloșii financiari ai Americii, cu ramificații atât în Europa, cât și pe alte continente, s-au văzut în pericol de a fi înghițiți. Unii chiar au fost înghițiți; alții au fost salvați în ultima clipă. Când s-a prăbușit însă Lehman Brothers, criza devenise inevitabilă. Și iată că am văzut ceea ce, în urmă cu numai un an, nimeni n-ar fi crezut că ar fi posibil: Administrația Bush și Fed și-au unit forțele pentru salvarea companiilor în criză. Un Plan Marshall Financiar de 700 de miliarde de dolari a fost activat în grabă. Va fi soluția finală sau se va merge și mai departe? Nimeni nu știa atunci să răspundă. Și, ce este și mai grav, nimeni nu știe nici acum să răspundă ce va urma.
Crizele economice au o trăsătură comună, dovedită istoric, ce ajută lumea să nu înnebunească de tot: vin și trec. Drama este că deși trec, unele repede, altele încet, în câțiva ani chiar, lasă în urma lor falimente, șomaj, sărăcie și suferință.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.