Peste două săptămâni și jumătate ne vom despărți de 2010 și, iată, recesiunea continuă. Economia nu scapă de creșterile negative, inflația încă se joacă cu nervii noștri, iar șomajul se menține ridicat. Toate ne țin în loc. Dar întâi și întâi ne ține în loc restrângerea investițiilor.
Pentru 2011, întrebările cardinale sunt două: “Vom ieși din recesiune?” și “Cât timp va trece, după ieșirea din recesiune, până când populația va avea parte de bunăstare?”… Întrebări grele. Iar răspunsurile nu pot fi date privind numai înainte. E nevoie să privim și înapoi. Ca să vedem cum s-au mișcat lucrurile mai cu seamă în anii de boom 2003-2008, când s-au adâncit deficitele. Atunci s-a adâncit cu deosebire, luând proporții exagerat de mari, deficitul balanței de plăți externe, fapt ce a făcut ca PIB-ul României să se miște pe un teren alunecos. Cauza fiind o combinație nenorocită de factori defavorabili, atât structurali, cât și calitativi. Ce a urmat? Economia românească nu a reușit să asigure oferta de bunuri și de servicii care să corespundă nevoilor populației. Banii s-au înmulțit, piața s-a umplut de mărfuri, dar lanțurile de magazine, în creștere explozivă, au vândut cu toptanul produse de import. Țara plătea cu mult mai mult decât încasa.
România intrase, în anul 2000, în primul ciclu economic ce avea să se desfășoare ca la carte. Începutul era promițător. În primii trei ani de creștere, 2000, 2001 și 2002, două locomotive împingeau PIB-ul în sus: exporturile și investițiile. Trăgeau din greu, sprijinindu-se una pe alta. În 2003 însă a intrat în rol și cea de-a treia locomotivă: consumul. Creșterea economică a început să se facă simțită și în casele oamenilor, nu numai la nivelul macrostructurilor. Adevărul este că PIB-ul a crescut mai repede stimulat de consum. Dar tocmai de aici au început și problemele. Căci n-am avut parte de un consum sănătos. Și nici nu puteam avea, în România, un consum sănătos fără o structură nouă în economie, producătoare de valori adăugate, care să exprime competitivitate, profit, orientare către piață. Valuta de afară venea în valuri, dar întârzierea restructurării a făcut să nu avem cum s-o valorificăm optim.
Lecția am plătit-o scump. Și încă o plătim. Dacă recesiunea noastră e mai grea decât a vecinilor noștri, o cauză este și aceea că ne-am bucurat de bani neacoperiți cu muncă performantă. În vremea avântului economic, desigur. Pentru că după ce a început declinul, ne-am văzut nevoiți să strângem cureaua, fiindcă banii au fost tot mai puțini și tot mai scumpi. A devenit limpede, în această conjunctură, că vechiul model, cu exces de bani inflaționiști, cu credite de consum inflaționiste și fără produse competitive, care să fie căutate pe piața internă și la export, e depășit. Iar a continua la fel ar însemna să dăm cu piciorul șanselor de integrare europeană. Fiindcă la 1 ianuarie 2007 am trăit doar momentul aderării României la Uniunea Europeană. Nu și al integrării. Vom avea nevoie de mult timp și de multe eforturi ca să desăvârșim integrarea.
Dacă în 2011 vom ieși din recesiune, episodul 2000-2002 se va repeta: creșterea economică va urca dealul cu numai două locomotive, exportul și investițiile. A treia locomotivă, creșterea semnificativă a consumului, va ieși mai târziu din depou. Mai departe însă, lecția anilor 2003-2008 ne arată că va fi nevoie să ia avânt oferta de bunuri și de servicii. Oferta pieței interne, firește.
Numai că oferta internă nu va crește însă niciodată de la sine. Atât timp cât investițiile în fabrici sunt încă timide, performanțele vor veni încet, iar milioane de români vor continua să-și facă un stil de viață din supraviețuirea de azi pe mâine, mulți trăind numai din ajutoare sociale. Iar schimbări importante nu avem de ce să așteptăm de la vechiul model. O alegere radicală e, așadar, inevitabilă. Ori va fi grăbită restructurarea, ori vom fi nevoiți să menținem restrângerea cererii de consum. Altă variantă nu avem.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.