Opinie Adrian Vasilescu: Frica de inflație

Sondajele de opinie, cele de ultimă oră, scot în relief faptul că populația țării noastre se teme de inflație mai mult decât de șomaj. A devenit obsesivă această frică de creșterea generalizată a prețurilor și tarifelor. Motivul este cât se poate de firesc: inflația face încă ravagii în societate, descurajează consumatorii, ucide procese de producție și lovește în stimulentele muncii. Dacă șomajul lovește doar un segment al populației, inflația lovește întreaga populație.

Iată însă că țările dezvoltate, care fac acum eforturi să iasă din recesiune, sunt preocupate de un alt tip de raport creștere economică-inflație. Fiindcă, spre deosebire de noi, în multe dintre țările dezvoltate produsul intern brut urcă în timp ce creșterea prețurilor pierde necontenit din altitudine. Așa că o dezbatere despre ancorele inflaționiste capătă nuanțe și aspecte multiple. Și cum actuală este acolo frica de deflație, nu de inflație, importante încep să fie nu atât ancorele, cât pompele în stare să imprime prețurilor un pic de avânt.

Revin la necazurile noastre. România, cu o inflație în octombrie 2010 față de octombrie 2009 de 7,88 la sută, are cea mai mare creștere de prețuri din Uniunea Europeană. A cui e vina? E limpede că inflația noastră nu are, în primul rând, cauze monetare. Dacă ar avea în principal cauze monetare, atunci Banca Națională ar putea ataca în forță inflația, scăpându-ne de acest flagel. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Inflația are cu deosebire cauze structurale, “ascunse” în economia reală. Se înșiră, aici, veniturile încă rupte de productivitate. Și, desigur, costurile nerecunoscute de piață, pe care companiile (mai cu seamă cele de stat) încearcă să le acopere cu prețuri în urcare. Plus creșterea cu cinci puncte procentuale a taxei pe valoarea adăugată.

Mai avem de furcă și cu o componentă emoțională a inflației. Societatea românească vrea acum creștere economică; vrea ieșire din recesiune. Dar ne lovim de un climat nesănătos: un zgomot inflaționist ce întreține pericolul ca banii noi să fie înghițiți de prețuri în loc să ajungă în afaceri ori în investiții. Climatul inflaționist e mai periculos decât inflația însăși.
Acum însă în prim-plan se află o problemă extrem de importantă: creșterea economică. În 2011, România ar putea înregistra un spor al produsului intern brut. Acest plus ar putea să fie în jur de 1,5 la sută. Dar o creștere economică pozitivă, în anul 2011, devine posibilă numai în condițiile în care vor fi stimulate exporturile și investițiile.

Construcția creșterii economice, în 2011, își consolidează deja un stâlp de rezistență: exporturile. Investițiile însă, dacă vor fi repornite, vor avea un efect întârziat, urmând să producă efecte abia din a doua parte a anului viitor. Fiindcă au cicluri mai lungi de realizare. În timp ce exporturile produc deja efecte benefice. În balanța importuri-exporturi, cifrele exprimă o tendință către optimizări demne de luat în seamă. După mulți ani de deficite explozive, comerciale și de cont curent, balanțele externe tind să se echilibreze.
Piața valutară ne dă și ea semnale dintre cele mai bune. Nivelul cursului leu-euro se menține la valori adecvate. Scăderea inflației devine astfel posibilă, mai ales în condițiile ameliorării și a altor indicatori interni, în cuplaj cu o finanțare corespunzătoare a deficitului extern. Cu o condiție însă: dacă politica fiscală, politica veniturilor și politica monetară vor fi sprijinite prin măsuri privind disciplina financiară și restructurarea.

Punerea în mișcare a economiei românești pe coordonatele disciplinei financiare va fi un proces anevoios și cu costuri inevitabile. Dar este cert că rezultatele pozitive nu vor întârzia. Ele vor îmbrăca, îndeosebi, forma reducerii inflației și a creșterii economice. Calculele arată că este posibilă realizarea unei creșteri economice minimale de 1,5 la sută fără afectarea echilibrelor macroeconomice, cu condiția neobstrucționării finanțării externe autonome deja existente. Majorarea finanțării externe poate, conform acelorași calcule, suplimenta acest minim de creștere economică.