Vremurile noi, de după al Doilea Război Mondial, se conturau pe fondul inflației (provocate!) din ’46-’47, al reformei monetare devastatoare din august ’47, al naționalizării de la 11 iunie ’48, al arestărilor din toți acei ani cărora le-au căzut victime patroni, directori de fabrici, alți numeroși specialiști de vârf. S-a ajuns repede la haos în economie. Și la haos monetar. Șefii partidului au înțeles că experiența a eșuat.
Eșecul nu și l-a asumat nimeni. De fapt, nici n-a fost recunoscut. La faza a doua s-a trecut pe tăcute. A fost scos din închisoare Aurel Vijoli, fost guvernator al Băncii Naționale, arestat și condamnat pentru vinovății imaginare. L-au numit ministru de finanțe. Constantin Kirițescu, marele profesor de monedă, a fost și el rechemat din postul de… pontator la o cooperativă meșteșugărească, unde fusese surghiunit. Și n-au fost singurii. La mulți dintre cei închiși ori alungați s-a apelat pentru a mai repara câte ceva din ce s-a stricat.O mare parte din ce producea România lua drumul Uniunii Sovietice. Ca plată a datoriilor de război. Pe care, de altfel, le-am onorat înzecit.
Fără îndoială că aceste plăți înrobitoare au grăbit la sărăcirea cumplită a României. Alături de alte realități ce s-au răsfrânt dramatic în viața societății românești. Am în vedere, mai cu seamă, masivele disponibilizări de ingineri, economiști, bancheri suspectați de “apucături burgheze”; sau haosul din economie, cauzat de măsurile luate cu spatele la legitățile raționale. Plus tăierea legăturilor cu cercurile de afaceri din Occident, care nici nu mai erau interesate de România, intrată în sfera de putere a Uniunii Sovietice, dar nici nu mai găseau aici porți deschise. Așa că lozinca partidului comunist – “Să refacem economia distrusă de război!” – n-avea prea mari legături cu realitatea. Nu războiul distrusese economia românească, nu războiul sărăcise țara. Anii de după război ne-au adus și inflație galopantă, și degringoladă economică, și lărgirea sferei sărăciei. Cărora li s-au mai adăugat doi ani de secetă năpraznică.
Seceta a pus țara la grea încercare. Procurarea hranei devenise o problemă grea. Foametea făcea ravagii în România. Mai ales în Moldova. De acolo plecau zilnic către zonele de unde oamenii mai puteau cumpăra câte un sac de mălai sau de făină, cu bani mulți însă, “trenurile foamei”. Și tot de acolo, prin măsuri disperate ale autorităților, plecau trenuri încărcate cu copiii din nenumăratele familii care nu mai aveau nici o nădejde că-i pot hrăni. Decât să-i dăruiască morții, părinții lor preferau să-i trimită între străini. Acești copii, duși în alte zone ale țării, înfiați de familii generoase, nu s-au mai întors niciodată acasă.
Pretutindeni, în România acelor ani, pentru sute și sute de mii de copii de vârstă școlară, masa de prânz se rezuma, zilnic, la o “rație” de carne dintr-o cutie de conservă împărțită în patru. Erau conserve din pachetele cu ajutoare americane. Cât le-am primit. Căci după un timp au încetat să mai vină. Nu pentru că România nu ar mai fi avut nevoie să fie ajutată. Ci din cu totul alt motiv: sovieticii ne-au cerut să le refuzăm.
Preocupările americanilor de a veni în ajutorul Europei erau mai ample. În ’47, secretarul de stat american G. C. Marshall a lansat binecunoscutul său plan de reconstrucție europeană. Cu un vast program de ajutorare gratuită a continentului european între 1948 și 1952. Scopul fiind, cu deosebire, finanțarea infrastructurilor și a bugetelor naționale. În cele din urmă însă, de vestitul Plan Marshall au beneficiat numai țările din afara zonei de influență a Uniunii Sovietice. Practic, au primit o gură de oxigen și un avânt pentru relansarea într-o nouă cursă a industrializării.
Uniunea Sovietică a refuzat ajutorul. Și, la semnalul URSS, noile “democrații populare”, între care și România, au spus “nu”. Și cu acest nu i s-a tăiat țării noastre, pentru mai mult de un deceniu, orice șansă de ascensiune pe calea industrializării.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.