Marți dimineață INS a dat publicității tabloul rezultatelor pe nouă luni, din 2011, ale producției industriale. În septembrie, față de august, vedem creștere de 15,1 la sută în seria brută, și descreștere de 0,6 la sută în seria ajustată. Un decalaj paradoxal? Vom înțelege mai bine lucrurile dacă facem proba rezultatelor. Prima cheie: rata din septembrie 2011 față de cea din septembrie 2010. Notăm: seria brută – 5,5 la sută; seria ajustată – 5,8 la sută. A doua cheie: rata din ianuarie-septembrie 2011 față de rata din ianuarie-septembrie 2010. Seria brută – 6,8 la sută; seria ajustată – 7,2 la sută. Atât primul raport, cât și cel de-al doilea sunt firești și credibile. Deși comunicatul INS nu face precizări, ne putem imagina care este realitatea. Seria brută, de regulă, cuprinde cifre incontestabile. Pentru că aici sunt luate în calcul producții fizice: atâtea automobile, atâtea motoare electrice, atâția metri pătrați de stofă și așa mai departe. Seria ajustată, în schimb, încearcă să armonizeze datele din cele două luni, septembrie și august, în funcție de condițiile sezoniere, de numărul de zile lucrate și de alte particularități. Dacă, bunăoară, într-un număr de companii mulți lucrători au fost în concediu în august sau mai multe zile au fost rezervate pentru reparații capitale, atunci decalajul ne apare firesc. Iar dacă ne uităm în urmă cu câteva zile, când au fost publicate cifrele exportului, vom constata că România se bazează și în acest an pe o creștere de 25 la sută.
Cifre bune în vreme de criză. România, începând cu anul 2000, a avut parte de un ciclu economic ca la carte. Mai întâi a fost o fază de boom, ce a durat opt ani. Apoi, a început criza. La sfârșitul lui 2008. Au urmat doi ani de recesiune. Din martie 2011 România a ieșit din recesiune, dar nu a ieșit din criza economică. Și iată, în plină criză, industria românească nu dă înapoi, ci crește.
Să judecăm mai departe. Lumea întreagă este de fapt în criză, banii sunt tot mai puțini și mai scumpi. Băncile dau puține credite, multe țări au probleme cu datoriile suverane și cu deficitele bugetare. Iar șomajul rămâne cu rate mari. Dar creșterea economică? Aici e problema-problemelor. Căci nu sunt puține acele voci, dintre cele devenite celebre pe întreaga planetă, care avertizează că după ce Marea Recesiune I a fost depășită, ar urma Marea Recesiune II. În fața unor astfel de avertismente, tot mai insistente, România nu are cum să rămână nepăsătoare.
Să vedem însă pe ce s-ar putea baza România, cum și din ce și-ar putea clădi un stăvilar în calea unei noi recesiuni? Bugetul captează acum privirile cu prioritate. La ce ne uităm? Întâi și întâi la venituri. Care sunt adunate din impozitele pe consum, de fapt din taxa pe valoarea adăugată; din impozitele pe salarii, cele bugetare și cele nebugetare; din impozitele pe profit (din munca țării se face profit și din profit se calculează o cotă care este adusă în sacul bugetar); din taxa pe vicii (căci se plătesc accize la țigări și la alcool); din accizele la carburanți și din alte taxe. De partea cealaltă a balanței sunt cheltuielile: pentru investiții, pentru salarii, pentru pensii, pentru ajutoare sociale și pentru achiziții. Aici societatea se poate întinde exact cât o poate ține plapuma. Adică, la suma veniturilor se adaugă un deficit bugetar, care nu poate să fie mai mare decât suma pe care țara o poate împrumuta din surse interne și externe.
Dar atât suma veniturilor bugetare, cât și suma deficitului sunt dependente în mod fundamental de puterea economiei. Mai exact, de capacitatea economiei de a produce bunurile și serviciile pentru consumul intern și pentru export și de a produce bani pentru buget, pentru investiții și pentru alte nevoi. Cât de mult ne putem baza pe industria țării? Și în ce măsură rezultatele bune comunicate marți de INS ar putea continua în cazul unei noi recesiuni globale? Sunt întrebări de importanță cardinală.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.