Pretutindeni unde au luat puterea după al Doilea Război Mondial, partidele comuniste aveau nevoie de legitimitate. Ca s-o câștige, s-au proclamat reprezentante ale clasei muncitoare.
La noi, poate mai tare decât prin alte părți, partidul comunist a bătut cu pumnul în masă în numele clasei muncitoare. Le-a cerut tehnicienilor și intelectualilor supunere oarbă, în cazul în care n-a înfundat cu ei închisorile politice. A trecut la “purificarea” fabricilor și instituțiilor promovând la vârf “elemente muncitorești”. S-au scurs însă anii, apoi deceniile fără ca muncitorimea să ajungă în paradisul promis.Anii ’45-’58 au fost cei mai dramatici. Persecuții, arestări, crime groaznice. Deposedarea țăranilor de pământ. Destrămarea clasei politice. Lichidarea vechii clase a conducătorilor din industrie. Studenți exmatriculați din facultăți, elevi eliminați din licee. România era forțată să uite de trecutul ei capitalist și să “viseze” un nou viitor, comunist.
Viața politică, socială și economică în România era dirijată de la Moscova. Iar pentru Moscova, cu deosebire în etapa 1948-1953, vremea pomenirii “umbrelor” istoriei Maicii Rusia, din timpul Marelui Război, trecuse. Stalin nu mai era nevoit să gândească, așa cum făcea când voia să învingă la Moscova sau la Stalingrad, că are nevoie de argumente mult mai tari decât marxism-leninismul și să invoce marile figuri ale trecutului Rusiei. Era deja biruitor. Diviziile lui mărșăluiseră triumfătoare spre Berlin. În urma lor au lăsat politruci și comisari care să sădească ideologia comunistă. Sub steagul “marilor clasici”: Marx, Engels, Lenin și Stalin. “Munca de lămurire” nu se mai ducea cu argumente psihologice; se trecuse la politica pumnului în gură.
Începuseră arestările și în România: argumentul cel mai tare. Temuta “mașină neagră”, ce venea numai noaptea, pentru a-i ridica pe cei pe care noua putere și comisarii sovietici îi considerau “dușmani de clasă”, provoca groază. Dispăreau de-acasă noapte de noapte membri ai partidelor istorice, mari proprietari, foști demnitari sau conducători din industrie, numeroase persoane publice. Erau arestați inclusiv muncitori și țărani dacă îndrăzneau să exprime puncte de vedere neinspirate.
Toate aceste evenimente schimbaseră destinul României. Istoria trăită de după război a fost o suită de experiențe dramatice. Toate foarte, foarte scumpe. În orașul meu, eram vecini cu familia unui inginer ceferist. Un om de toată isprava. Comuniștii l-au numit prefect al județului când mai căutau încă oameni cu studii, nelegați de vechiul regim pe care să-i scoată în față. Fără să-i asimileze însă. Vecinul nostru primea continuu semnale de avertizare. Diverși șefi comuniști ai județului obișnuiau să spună: “Dacă prefectul nu calcă muncitorește, ne dispensăm de el”. Apoi a urmat “asaltul prefecturilor”. Și al altor instituții. Prefecții au fost înlocuiți cu președinții de sfaturi populare. Foști muncitori. În orașe și sate au fost dați afară primarii aleși. În locul lor au fost aduși muncitori. După naționalizare, în 1948, au fost dați afară și directorii fabricilor. Și ei au fost înlocuiți tot cu muncitori.
Un nou “stil” de conducere. Partidul a dat asigurări că muncitorii vor conduce fabricile și țara mai bine decât foștii directori și decât foștii demnitari. N-a fost așa. S-a ajuns repede la haos în economie și la haos monetar. Mai ales după ce în 1952 a fost schimbată întreaga conducere a Băncii Naționale. De la guvernatorul Aurel Vijoli până la ultimii directori și consilieri. Cei mai mulți dintre ei au fost aruncați în închisori. Fără nicio vină probată. Ceilalți, mai norocoși, au fost trimiși la “munca de jos”. Ilustrul profesor de monedă Costin Kirițescu, ce urcase în ierarhia Băncii Naționale treaptă cu treaptă muncind și învățând din greu, a fost obligat să lucreze ca pontator într-o cooperativă meșteșugărească. Au fost treisprezece ani în care procesul de industrializare, în loc să avanseze, a dat înapoi.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.