Crizele vin, produc efecte un timp mai scurt ori mai lung, apoi trec. Va trece și criza actuală. Dar după ce va trece… aproape nimic din tabloul economiei globale nu va mai fi cum a fost. Lumea se schimbă deja. Iar între schimbări, cea mai puternică, poate chiar cea mai radicală este legată de raportul dintre economia financiară și economia reală. Și dacă înainte de criză, timp de vreo 35-40 de ani, numeroase țări, cu deosebire cele dezvoltate, s-au debarasat de industrii și au propulsat în exces economia financiară, criza le obligă acum să repună într-o relație firească banii și munca. Banii și producția. După criză însă, vor fi nevoite să pună pe rol noi programe de industrializare, ca să repare ce au stricat.
De un nou program de industrializare va avea nevoie și România. Un program fundamentat pe cerințe noi, diferit de ce există acum și de ce a existat în vremea comunismului. Dar ca să nu mai greșim, în viitor, trebuie să înțelegem bine erorile din trecut. Și erorile din prezent.Este firesc ca trecerea în revistă a erorilor să înceapă de la bani. Dacă “societatea de consum”, expresia cea mai concentrată a capitalismului, cu câțiva ani înainte de criză scăpase banii din frâu, după ce li se dăduse un rol mai mare decât al economiei reale, comunismul în schimb folosea banii în practică, în timp ce în teorie acorda doar un rol secundar. În România din vremea comunismului, de exemplu, societatea cădea ușor în capcana prejudecăților când în joc erau banii. Un astfel de comportament bizar nu are însă de ce să ne mire. În ochii românilor, în anii comunismului, banii puteau trezi fascinație, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviți în dimensiunea lor esențială de motor al vieții economice. Așa am fost “educați”. Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câți a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care “repartiția se va face după nevoi”, iar omenirea “va scăpa de pacostea plăților”.
Lozinca aflată în circulație în anii 1950 suna frumos: “Totul va fi gratuit, tovarăși”. Comunismul încerca atunci să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Dar nici mai târziu nu i s-a dat vreun rol important prețului banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel și ratele dobânzilor, care se mențineau la un nivel derizoriu. Prețurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieței. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar prețul ei era ținut în loc din motive ideologice. Mitul “stabilității” prețurilor și banilor era mai presus de orice. Rezultatul nu putea fi altul decât descurajarea producției. Industrializarea, făcută în câteva etape, n-a înlăturat penuria de mărfuri. Magazinele s-au golit. A înflorit comerțul “sub tejghea”, la suprapreț. Deși populația avea bani puțini, ei n-au putut fi cheltuiți în totalitate în condițiile crizei de subproducție. Oamenii economiseau (sub saltea sau la CEC) din cauza lipsei de opțiuni în folosirea lor rațională. Și filmul s-a rupt…
Degringolada economiei românești are state de serviciu mai vechi, arătându-și colții imediat după al Doilea Război Mondial. După naționalizare, îndeosebi, când au fost dați afară directorii “burghezi” ai fabricilor. Și înlocuiți cu muncitori.
Economia a fost răpusă de ideologie. Deși “omului nou”, prefigurat de ideologia comunistă, i se alesese ca model eroismul în muncă, reprimarea poftei lui de consum a făcut ca “lumea comunistă” să fie plasată cu mult în urma “lumii capitaliste” în ceea ce privește productivitatea și progresul tehnologic. În consecință, profețiile despre bunăstarea pe care avea s-o aducă noua industrie nu s-au adeverit. Și pentru că, singură, ideologia comunistă nu reușea să stăvilească “influența corozivă a societății de consum”, cum suna critica marxistă, a fost nevoie, la granițele cu “occidentul decadent”, de câini polițiști și turnuri de pază.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.