Întrebarea din titlu are o importanță cardinală. Deși, în condițiile globalizării, ar putea să pară fără sens. Fiindcă, înainte de criză, se vânturau idei potrivit cărora o țară s-ar putea dezvolta organizând servicii și activități financiare, făcând bani și importând produse industriale și agricole. O astfel de cale începuse chiar să fie bătătorită. A venit însă criza și a răsturnat planurile. În ciuda noului rol jucat de piețele financiare, lumea s-a convins că dezvoltarea durabilă nu poate fi ruptă de producția de bunuri fizice performante. Cât privește România, ar fi absurd să visăm că vom putea reduce decalajele față de țările dezvoltate fără să dăm atenție industriei și agriculturii.
Dar mai este România o țară industrializată? Un răspuns corect la această întrebare îl putem obține suprapunând două comparații: cu trecutul nostru și cu realitățile din țările dezvoltate ale acestui timp. De altfel, de la astfel de comparații am și pornit analiza. Începând cu trecutul țării noastre.
După criza din 1720, plecată din Franța și ajunsă în America, lumea ajunsese la o concluzie asemănătoare cu cea desprinsă din actuala criză: și anume, că e periculos să faci bani care să nu se bazeze pe produse performante. Și astfel a crescut preocuparea pentru industrie. Mai întâi în Anglia. Dar și în alte țări. Nu însă și în Țările Române. Vreme de aproape 130 de ani, de la 1720 până la evenimentele de la 1848, Țările Române căzuseră într-o somnolență ce nu prevestea nimic bun. Lucrurile, aici, se desfășurau la întâmplare, după cum băteau vânturile pornite din Imperiul Otoman, din Rusia, din Austria. Schimbarea radicală s-a produs târziu, în focul evenimentelor de la 1848, fiind determinată de un suflu proaspăt adus mai cu seamă de cărturarii români pregătiți în Apus; ei au forțat o ieșire spectaculoasă din zona de la răscruce de vânturi. O lumină puternică, chiar dacă inițial abia conturată, a produs modificări calitative în starea socială, politică, economică și morală din Țările Române.
Fără îndoială, împrejurările istorice și-au urmat cursul, stârnite cu deosebire de interesele marilor puteri, dar românii au început să nu li se mai supună orbește; mai mult, au învățat să tragă foloase în propriul lor interes, înfăptuind Unirea de la 1859, punând bazele sistemului bănesc al leului în 1867, organizând infrastructura pe care au clădit dezvoltarea economică, întărind statul, armata și cucerindu-și independența în 1877. În veacul al XIX-lea, cu deosebire în a doua lui jumătate, a fost într-adevăr posibil să prindă viață un ambițios program de restructurare a societății românești.
A existat de fapt, atunci, un program înțelept de modernizare a structurilor economice, ideea formării unei industrii naționale devenind vârf de lance.
Merită să analizăm în profunzime cum s-a născut gândul de a înălța, pe pământ românesc, într-o societate abia scăpată de durerile feudalismului, o industrie care să-i asigure țării dezvoltarea. Cum a prins el viață și cine a finanțat proiectele. Și, mai cu seamă, cine și cum le-a înfăptuit. Sunt teme incitante. Mai întâi s-au ridicat orașele. Ele, cele dintâi, au adoptat stilul de viață al lumii capitaliste, în care intrase România. Iar această lume știa deja, în secolul XIX, să facă bani. Fiindcă una dintre dramele economiei românești era tocmai puținătatea capitalului. A capitalului fix: stabilimente industriale, instalații, mașini-unelte, încă rare în acel timp. Și a lichidităților: capitalul circulant.
A fost nevoie de eforturi uriașe pentru a putea fi pusă în mișcare spirala expansiunii industriale. Și, mai cu seamă, a fost nevoie de un gând unificator: tot ce se făcea să fie făcut bine! N-a fost deloc ușor. Și nu toate au mers ca pe roate. Făurirea noii industrii s-a poticnit adeseori. Dar lucrurile au mers mai departe. Semnificativ fiind mai cu seamă faptul că în zorii capitalismului românesc, după Unirea din 1859, cu deosebire după reformele din 1864, în prim-plan au început să treacă și la noi investitorii. Și, desigur, investițiile.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.