Opinie Adrian Vasilescu: Mai este România o țară industrializată? (6)

Calendaristic, secolul XX începea în 1901. Istoricii au consemnat un fapt relevant. Și anume, că astronomul curții regale a Angliei hotărâse, cu un an înainte, că secolul XIX nu avea să se sfârșească în 1899, cum cerea tradiția. Așadar, 1900 a fost cel din urmă an al unui veac progresist, activ și bogat. Cel mai prosper din toate timpurile de până atunci. Motiv pentru care omenirea s-a atașat atât de mult de acest secol încât, practic, l-a prelungit până în preajma Primului Război Mondial.

Lumea pășea într-o nouă eră a civilizației. Industria își luase avânt. Producția se despărțea de vechea tehnică, manuală. Mașinismul își făcuse intrarea în istorie. Apăruseră deja mari aglomerări urbane. Milioane de oameni se mutau de la sate în orașe, deveneau muncitori industriali. Creșteau continuu numărul de fabrici și cererea de forță de muncă. Se schimba însuși modul de viață, se dezvoltau piețele de mărfuri și de bani, creștea nivelul de trai. România, care dobândise mai multe avantaje comparative urcase în acest tren. Deși avea bilet de clasa a treia. Creditul se dezvolta ca instituție, chiar dacă cu frâna de mână trasă. Activitatea bancară se mișca nu numai către pozițiile dominante ale economiei, ci și în direcția micilor companii. Prin arterele societății moneda circula, alerga chiar. Viața economică se străduia s-o capteze.

Asta nu însemna că țara era bogată. Domina sărăcia. Marea masă a populației, starea a treia, fie că abia începea să guste din bunăstare cu lingurița, fie că nu ajunsese încă la bunăstare. Stilul de viață de zi cu zi obliga cea mai mare parte a populației să-și restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. Iar o schimbare a stilului de viață ar fi fost posibilă numai într-o altă ecuație economică, mai apropiată de cerințele vremii, care să valorifice mai bine proprietatea și să dinamizeze munca, producția, venitul și consumul.

Începutul fusese însă făcut. Oamenii nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; începeau chiar să spere că le vor putea obține. Dacă nu potrivit nevoilor și dorințelor, cât timp în economie nu circulau în cantități optime bani pentru afaceri, măcar în cantități care să fie semnalul unui început de viață nouă. În zorii capitalismului românesc au fost deschise larg ferestrele ca să intre și în România aerul proaspăt al eficienței economice.

Lecția, învățată încă din secolul XIX, nu lasă loc niciunei îndoieli: fără capital străin, în proporții optime, România nu poate reuși să dezvolte industria și să obțină bunăstare. Și în niciun caz, capitalul străin nu avea să vină fără să se fi implicat și capitalul intern. Investiția internă, în zorii capitalismului românesc, avea însă în față o condiție greu de îndeplinit: spargerea cercului vicios. Căci întreprinzătorii români, ca să investească în afaceri, aveau nevoie de bani. Dar banii nu puteau fi adunați decât într-o economie în expansiune. Era, așadar, nevoie să fi fost activat singurul motor ce ar fi putut să pună în mișcare “morile de bani”: economia, cu producția și consumul.

Lumea capitalistă, în care intrase România, știa deja, la începutul secolului XX, că în orice afacere e nevoie de bani. Pentru a câștiga și mai mulți bani. Dar una dintre dramele economiei românești era tocmai puținătatea capitalului. A capitalului fix: platforme industriale, instalații, mașini-unelte, încă rare în acel timp. Și a lichidităților: capitalul circulant. A fost nevoie de eforturi uriașe pentru a putea fi pusă în mișcare spirala expansiunii economice.

Noile fabrici – postăvării, sticlării, manufacturi de ceramică, de paste făinoase și multe altele – învățau să-și dobândească alonje competitive. Tocmai pentru a câștiga mai mulți bani. Întreprinderile de servicii erau și ele preocupate să obțină bani mai mulți. Prin calitate. În plus, a mai fost înțeles atunci un lucru esențial: că dacă băncile nu vor avea bani, fabricile nu vor avea de unde “să cumpere bani”. Dezvoltarea sectorului bancar era o prioritate.