Revin asupra unei idei pe care o consider de o importanță cardinală: la începutul veacului al XX-lea capitalismul românesc se distanțase mult – ca stil, ca preocupări și ca rezultate – de capitalismul occidental. Așa se și explică de ce literatura românească a vremii e plină d’alde “Moș Costache” din “Enigma Otiliei”, personaj pe care George Călinescu îl considera tipul clasic al burghezului român.
Moș Costache era un om de treabă, dar strâns la pungă, în sensul că nu se “aventura” să facă investiții mari. Fiind preocupat îndeosebi de afaceri imobiliare. Afaceri în care se vânturau mulți bani fără ca oferta de mărfuri de pe piață să cunoască toate schimbările în bine necesare unei țări ce nutrea visuri de bunăstare. Cazul Malaxa – românul care s-a lansat în stil occidental, pornind de la o mică presă de ulei și ajungând un mare industriaș – era atipic pe meleagurile dâmbovițene. Mulți dintre românii intrați în afaceri se obișnuiseră să facă bani din speculații imobiliare.Într-adevăr, grosul burgheziei îl formau oameni de tipul lui Constantin Giurgiuveanu (Moș Costache). Oameni bogați, foarte bogați, cum adeseori amintește George Călinescu în cartea sa. Dar bogăția lor era statică. O bogăție imobiliară. Constantin Giurgiuveanu era proprietarul a fel de fel de imobile: hoteluri și restaurante, localuri pentru jocuri de noroc, case de închiriat. El “muncea”, în sensul că alerga să-și sporească veniturile, să le adune, fiind mereu preocupat să întocmească tot felul de polițe care să-i aducă avantaje. Se lăsase prins într-o ițărie complicată, în care un om cumsecade, în fondul lui, un tată bun ca “Moș Costache” devenise șiret, avar, contradictoriu chiar în sentimente. Lumea lui era dominată de hrăpăreți, de șmecheri, de indivizi dornici de înavuțire și el nu putea să fie altfel. Dar bogăția lui, “munca” lui nu produceau bunuri materiale și nu conduceau spre progres.
Am relevat aceste repere pentru a sublinia un adevăr semnificativ: că aceste “minusuri”, specifice României de dinainte de al Doilea Război Mondial, au făcut ca industrializarea țării să nu reușească să fie un proces încheiat. Practic, s-a conturat o tendință către industrializare. Atât.
De ce i-ar fi trebuit României o industrializare puternică? Desigur, ca să ajungă la o bunăstare decentă. La un confort decent: locuințe bune, hrană sănătoasă, un stil de viață demn de veacul XX. Ca populația unei țări ca România să-și îngrijească sănătatea în spitale moderne, să aibă școli bune, să trăiască într-o societate care să asigure, tuturor, drepturi egale, șanse egale, ei bine, toate aceste valori nu aveau și nu au cum să fie asigurate fără o economie puternică, fără o industrie puternică. Iar dacă România nu a ajuns la aceste valori, motivele sunt de natură istorică. Au fost anii Marii Crize. A urmat al Doilea Război Mondial. Apoi, patru decenii de comunism ne-au schimbat radical stilul de viață, modelul de gândire, concepțiile despre muncă și munca în sine.
Noul tip de economie, în condiții de piață, de după 1990 nu va putea fi însă mai mult decât ne poate asigura baza bunăstării la care visăm. Iar baza este judecată în raport cu dezvoltarea industrială. Potrivit cărui proiect structurăm sau restructurăm astăzi economia, societatea în general? Un timp, prin anii 1990, s-a vânturat ideea unor “modele” externe. Priveam prin lume, ca să ne alegem un proiect economic convenabil. Fără să întoarcem capul și să vedem, înapoi în timp, cum într-un moment crucial al istoriei noastre, începând din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și până la al Doilea Război Mondial, societatea românească a vibrat cu înțelepciune la răsunetul deșteptării și a reușit să întoarcă în favoarea sa roata vremii. Iată un model demn de urmat. Un model întemeiat pe un ansamblu de politici economice și sociale bine articulat, cu acțiuni eficiente în educație, în stilul de viață, în economia reală, în economia monetară și în economia publică, ce au asigurat o bază solidă pentru revigorarea întregii societăți.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.