Eforturile de modernizare a României, începând cu reformele din 1866 și sfârșind cu dezvoltările industriale de dinaintea Primului Război Mondial, au adus multe schimbări înnoitoare în societatea românească, dar n-au impus pe harta Europei și a lumii încă o țară industrializată. Au făcut-o cumva reformele din anii interbelici? Consider că răspunsul nu mai poate fi monosilabic: da sau nu. Lucrurile sunt mai complicate.
Numeroși istorici ori analiști spun astăzi că nu e cazul ca perioada interbelică să fie fetișizată. Fiindcă avântul României ar fi durat numai patru-cinci ani: din 1933-1934 până în 1938. Cât un ciclu scurt de creștere economică. E o mare eroare.
România făcuse importante acumulări capitaliste încă din anii de dinaintea Primului Război Mondial. Împrejurările nu i-au fost însă favorabile. A venit marea conflagrație din al doilea deceniu al secolului XX – pe care țara noastră nu și-a dorit-o, n-a instigat pe nimeni la război, mai mult, timp de doi ani și-a păstrat neutralitatea – și a ras cea mai mare parte din ce se realizase în România.
După Primul Război Mondial a fost reluată construcția economică. Au fost date legi bune, care să încurajeze investițiile. Au fost ridicate noi companii industriale. A fost dezvoltată piața financiar-bancară. Și, mai ales, au fost formați specialiști valoroși pentru toate sferele economiei și ale culturii. În planul bunăstării populației, un semn bun a fost construcția de case cu credit ipotecar. Dovadă că societatea înainta este faptul că, în 1929, țara noastră a fost în măsură să declare convertibilitatea leului. A venit însă Marea Criză și firul s-a rupt. Din ’33 însă, lucrurile bune au fost continuate. A urmat o perioadă de boom. Până în preajma războiului. A celui de al Doilea Război Mondial.
A gândi însă acum că anii de avânt de după marea criză, până în 1938, au constituit singura etapă de dezvoltare industrială din România de dinainte de 1945 înseamnă să n-ai habar de mersul economiei în această țară. Fiindcă în România, începând din anii 1860 și continuând cu anii interbelici, se afirmaseră veritabile centre de excelență. Își făcuse loc chiar un vibrant spirit de competiție intelectuală. Și, în plus, se formase o elită ce-și etala un sistem de valori bine închegat. Aceste valori s-au afirmat puternic după Primul Război Mondial. Da, România interbelică era dominată de condiția unei societăți agrare. Chiar predominant agrare. Nici la orașe și nici în sate nu curgea bunăstare. Țara nu era bogată. Dar scăpase de sărăcie. Iar procesul de industrializare luase avânt.
Numeroși jurnaliști, istorici, sociologi, alți specialiști, ce profesaseră și între cele două războaie, oameni înzestrați cu un ascuțit simț al observației, cu capacitatea de a surprinde detalii semnificative – pe care avusesem șansa să-i cunosc în anii ’60 – își aminteau bine cum era viața în România interbelică. Creștea semnificativ numărul celor care câștigau bine. Hrana era ieftină. Era tot mai mare numărul celor ce-și permiteau să ia zilnic masa la restaurant. Oamenii au învățat să se îmbrace bine. Chiar și muncitorii. Tipografii își aminteau și ei cum li s-a schimbat viața în bine, ca semn al unei economii care își luase zborul. Și al unei industrii în plină dezvoltare.
Într-adevăr, economia românească era în urcare. Nu fuseseră încă atinse ritmuri mari de creștere economică, productivitatea și eficiența nu explodaseră încă în toate fabricile, dar se investea mult, se dezvoltau ramuri noi și veniturile urcau. Petrolul era numai jumătate avantaj comparativ, fiindcă ni-l dăduse Dumnezeu; dar jumătate era avantaj competitiv, căci românii au fost capabili să-i asigure o bună exploatare. Industria noastră petrolieră ocupa unul dintre primele locuri în lume. Treptat, începuse să aibă căutare benzina obținută în rafinăriile românești. Ca și uleiurile. Cât privește încălțămintea, erau de remarcat creșterile de competitivitate. Locomotivele lui Malaxa erau un semn al performanței. La fel avioanele IAR, făcute la Brașov.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.