Despre Guvernul Boc, dincolo de laude și de critici, s-a spus că a fost un guvern de sacrificiu. Sunt convins că așa a și fost. Despre Guvernul Ungureanu, înainte de laude ori de critici, care încă nu curg fiindcă oricum actualul executiv dispune de un timp de grație, se spune că va fi un guvern de sacrificiu. Și probabil că așa va fi. Numai că nu asta este problema. La urma-urmei, așa sunt vremurile. Problema e însă alta: că generațiile care trăiesc azi în România – în jur de trei oricum am socoti, din 25 în 25 sau din 30 în 30 de ani – sunt de sacrificiu. Și nu doar pentru că așa sunt vremurile, nu doar pentru că în anii din urmă au fost acumulate nenumărate greșeli ale guvernelor, corpului legislativ, administrațiilor locale, companiilor din economie, societății civile, ci și pentru că așa a fost istoria. Atât înainte de 1866, timp de mai multe sute de ani, cât și în cei 146 de ani câți au trecut din 1866 până astăzi. Căci dacă în prezent, în Uniunea Europeană, România este cea mai săracă țară după Bulgaria, ocupând locul 26 din 27 de țări, potrivit unui top publicat de Eurostat, este imposibil să conchizi că într-un astfel de bilanț s-ar aduna numai erorile făcute timp de câțiva ani. Aici sunt adunate activele și pasivele unei întregi istorii. Iar cele mai mari erori au fost contabilizate în politica de industrializare a țării.

Un lucru e cert: după ce vom încheia socotelile cu criza actuală, intrarea în normalitate o vom face pășind cu dreptul numai dacă societatea românească va trece la punerea în practică a unei noi strategii de industrializare. Cum să fie această strategie? În primul rând, să nu repete erorile făcute până acum. Iar dacă vrem să mergem înainte fără să repetăm vechile greșeli, este nevoie să privim înapoi și să desprindem învățăminte din trecut.

Sunt foarte multe aceste învățăminte. Nu intenționez să le trec în revistă pe toate. Mă voi opri la câteva dintre marile lecții. În toamna lui 1940, cu puțin timp înainte de a fi fost asasinat de legionari, marele economist român Virgil Madgearu a intrat în sala de curs (era profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale) aducând două planșe mari, pe care le-a lipit pe tablă. I-a invitat pe studenți să le privească cu atenție. Era o compoziție grafică exprimând raportul între exporturile și importurile de produse industriale în România acelui an.

Ce voia să arate marele profesor? Pe fiecare planșă era conturată harta țării. Cea dintâi planșă înfățișa un tren care intra în țară. Locomotiva trăgea un singur vagon, iar cifrele indicau valoarea importurilor. A doua planșă înfățișa un tren care ieșea din țară. Locomotiva trăgea un tren lung de 20 de vagoane, iar cifrele indicau valoarea exporturilor. Cele două sume erau relativ apropiate. Planșele, împreună, sugerau o dramă a economiei românești. Concluzia era că pentru fiecare vagon cu importuri de produse sofisticate, de ultimă oră, ale unor industrii avansate, pe care România nu le fabrica, erau trimise în afara țării 20 de vagoane cu produse brute: bușteni, grâne sau făină, alte cereale, animale sau piei de animale și multe altele.

Madgearu le-a spus studenților: “Visul întregii mele vieți profesionale a fost industrializarea țării. Până aici am ajuns. Ca să cumpărăm un vagon cu produse de înaltă tehnicitate, desigur foarte scumpe, trebuie să plătim cu 20 de vagoane de produse de ale noastre de joasă tehnicitate, desigur foarte ieftine. Asta înseamnă că producția unui număr restrâns de lucrători, de mare productivitate, se schimbă pe producția unui foarte mare număr de lucrători, dar de mică productivitate, producție desfășurată într-un mare număr de sectoare de activitate”.

Era marea problemă a României. Într-o industrie în care marile mize nu erau productivitatea, competitivitatea și eficiența, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai mulți bani, un consum mai mare de capital fix. Plus înmulțirea obișnuitelor pierderi datorate modului învechit în care era organizată munca în întreprinderile industriale. Toate aceste boli, ale căror focare se aflau în economia reală, au ridicat enorm prețul creșterii economice.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.