Opinie Adrian Vasilescu: Multe întrebări și puține răspunsuri

Criza actuală, care ne-a lovit la începutul lui 2009, fără să ne fi părăsit încă, ne-a surprins cu adevăruri ce s-au dovedit a fi nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: închideri în serie de companii, șomaj, taxe mari pe consum, salarii tăiate, bani puțini și scumpi. Timpul începuse să nu mai fie – pentru o mare parte a populației, ce se obișnuise să stea în sala de așteptare – doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii vedeau cum fiecare zi, fiecare săptămână, fiecare lună aduceau în viața noastră întâmplări îngrijorătoare, ce dădeau contur unei realități pe care teoreticienii, într-un exces de îmblânzire a realității prin cuvinte, o numesc contracție economică. Am înțeles, încet-încet, că adunând faptele, bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raționale sau iraționale, bine gândite sau haotice, dobândeam imaginea exactă nu numai a scăderii PIB-ului, ci și a ravagiilor provocate de criză întregii țări. De patru ani de criză. Pentru că, privindu-se în oglinda acestui timp al turbulențelor – un timp obsedat de creșterea economică și de finanțarea ei – România s-a văzut dintr-o dată silită să caute soluții pentru aceste două probleme grele.

Aveam să ne convingem, încet-încet, că o problemă de natură psihologică ne va da în tot acest timp dureri de cap la fel de greu de ameliorat ca și problemele de ordin economic sau social. Mă refer la o rea-obișnuință. Unei bune părți a populației i se păruse, începând din anul 2000, cu deosebire în anii 2004-2008, că trăiește momente de exuberanță. Fiindcă, adeseori, țara noastră s-a confruntat cu situații ce ne trezesc, astăzi, stări nostalgice. Se adunau mulți bani, chiar prea mulți uneori, băncile copleșeau populația cu credite, mai departe cererea de consum copleșea oferta, iar oamenii consumau, consumau… N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt și tare al unei dimineți inedite. După câțiva ani de bunăstare, desigur pe datorie, a venit criza și au început imediat întrebările. Și problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări și puține răspunsuri. Multe probleme și puține soluții. Vremurile noi, de criză, au început să dea pe față toate rănile societății. Adunate în zeci de ani. Zgândărite, de multe ori cu duritate, au început să ne doară.

România, înainte de criză, avusese parte de creșteri semnificative ale volumului investițiilor străine. Fiindcă era socotită atractivă. Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. După căderea din ’97-’99, însoțită de lărgirea sferei sărăciei, România începuse să înainteze și a trecut în față pe făgașul creșterii economice. Și unde e creștere e loc pentru investiții. Sigur, inflația mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendința dezinflaționistă. Practic, inflația se transformase în dezinflație și investitorii au primit astfel un semnal pozitiv.

Și iată că, în 2009 și în 2010, ne-am văzut constrânși să parcurgem o etapă a “creșterii minus”. Ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut… sub nivelul anului 2008. În 2011 a fost obținută o creștere peste nivelul anului 2010. Pe o “creștere plus” mizăm și în 2012. Această “creștere plus” va rezulta, probabil, dintr-un salt în jos și altul în sus. Pentru că, după ce în prima parte a anului curent PIB-ul a mai coborât, începând din aprilie-mai avem semne că va fi depășit nivelul din 2011. Creștere plus, așadar.

Acum, în 2012 și în anii ce vin, dacă vrem într-adevăr creștere plus neîntreruptă, va fi nevoie de un impuls nu doar al producției industriale, ci și al tuturor producțiilor. Dar asta ar însemna ca de la suferințele descreșterii să trecem la suferințele creșterii. Căci României nu-i trebuie, acum, un PIB cu plus și atât… Îi trebuie un PIB care să exprime plusuri cantitative bazate pe o nouă calitate. Dar fără restructurări în economia reală, unde se află cheia problemei, s-ar menține mai departe indiferența față de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Plus “încăpățânarea” de-a continua să se pună accent – inclusiv în producția de export – pe cantitate. Fără astfel de salturi, în primul rând calitative, niciun fel de alchimie nu ne salvează. Iar elixirul creșterii plus, atât de mult visat, nu ne va oferi și elixirul bunăstării pentru o parte semnificativă a populației.