Opinie Adrian Vasilescu: O marfă scumpă

Timp de doi ani, în 2009 și în 2010, când economia românească a trecut printr-o recesiune dură, desfundarea canalelor restructurării nu mai era posibilă. Și nu a fost posibilă nici în 2011, an cu creștere economică de plus 2,5 la sută, ce a marcat ieșirea țării noastre din recesiune. Din cauza excesului de ajustări bugetare. Ar fi însă posibilă în 2012, printr-un proces de transformare a companiilor din economie, în special a celor de stat, în unități producătoare de bani. O astfel de transformare, absolut necesară, e însă o marfă scumpă. Pentru că nu va fi posibilă decât prin reforme durabile – fără îndoială costisitoare! – și nu cu cârpeli de pe o zi pe alta, cum s-a procedat până acum, mai ieftine inițial, dar care în cele din urmă au dus la remedieri și mai costisitoare. Prețul, fiindcă n-a fost plătit la timp, a tot urcat. Și încă urcă.

Restructurarea nu înseamnă însă disponibilizări de personal, cum cred mulți. Ci trecerea la o economie eficientă și performantă. De fapt, trecerea la un alt model al PIB-ului, la un alt nivel de bunăstare, mai apropiat de cotele civilizației contemporane. Necazul e că nici populația, nici șefii din economie, în mare parte, nu văd că “standardul de viață” este un concept legat strâns de productivitate și de rentabilitate, de inovația tehnică, de cultul lucrului bine făcut. În ultimă instanță, de valoarea adăugată. Iar prețul plătit pentru sfidarea acestui adevăr este foarte mare.

Dacă privim lucrurile doar la suprafață, dacă ochii noștri vor trece dintr-o dată de la imaginea suferințelor din timpul unei ierni grele și capricioase, de care abia am scăpat, la imaginea nouă, a primăverii ce prinde viață, s-ar putea să ne lăsăm înșelați de tic-tacul uriașei pendule naturale, dătătoare de speranță, ce bate între cele două anotimpuri. Dar regenerarea naturii nu aduce de la sine și regenerarea economiei. Primăvara nu va readuce de la sine creșterea plus, în împrejurări cum sunt cele actuale, când mașinăria economiei înaintează cu frâna de mână trasă. E cert, jocul și-a întrerupt coerența: o deschidere greșită în trimestrul al patrulea din 2011 (contracție economică de minus 0,2 la sută) și pierderea unei piese-cheie (exporturile devansate puternic de importuri) în primul trimestru din 2012 au întârziat ieșirea din criză. Dar partida continuă. Principalele culoare de atac sunt exportul, investițiile, inclusiv cele bugetare, industria prelucrătoare, serviciile și firește consumul.

Au reînviat însă speranțele într-o reușită “căsătorie din interes” între stat și piață. Iar cei care varsă lacrimi de crocodil că statul ar fi unicul beneficiar al reducerii de către BNR a dobânzii de politică monetară uită trei lucruri esențiale, dincolo de faptul că sunt într-o eroare generalizată. Uită, așadar, că statul (prin buget) plătește pensii, plătește salarii și investește în economie.

Problema e însă mai adâncă. Mult mai adâncă. Toți cei care au plusat pe cartea scoaterii statului din piața financiară văd cum încet-încet își pierd miza. O mare parte a populației, îngrijorată de traiul greu, de veniturile neîndestulătoare, de șomaj și dominată de o neliniște generală cu privire la viitor, crede mai degrabă în reașezarea economiei pe baze competitive ca rezultat al parteneriatului stat-privat. Guvernul însă, dacă vrea să câștige partida, nu are altă șansă decât să constrângă marile companii cu capital de stat nu numai să facă, în noile condiții, ceea ce nu făcuseră nici înainte de decembrie ’89, nici în anii care au trecut de atunci, dar mai ales să facă exact contrariul: adică să se administreze singure. Această cerință, care vine într-un moment în care situația lor financiară se deteriorează continuu, nu are alternativă. Și cum înotul se învață înotând, vor învăța nu doar să se administreze singure, dar și să se administreze bine.

Dacă, dintr-un început, vor fi tăiați toți arborii după care obișnuiesc să se ascundă cei ce nu vor să-și asume răspunderi, pasul înainte va fi uriaș. Fiecare va ști ce are de făcut. Și va răspunde.