Opinie Adrian Vasilescu: Pierdem mai puțini bani la ruleta inflației

Piețelor nu le plac paradoxurile. Pentru că le derutează. S-a întâmplat însă, în aceste zile, să avem parte de mai multe paradoxuri. Mă opresc la cel mai relevant. O combinație ciudată de valori la antipozi: depreciere nominală mai puțin obișnuită a leului pe piața valutară, în intervalul 8-15 mai, într-un moment în care inflația în România a ajuns la 1,80 la sută, cel mai de jos nivel atins după 1989. Știu că trenurile care vin la timp în gară nu interesează mass-media; trezesc interes doar trenurile care întârzie. Așa că recordul de dezinflație a intrat în conul de umbră. De tam-tam a avut parte doar cursul de schimb. Or, tocmai inflația mică vine să ne explice un adevăr important, acela că deprecierea drastică a leului nu e deloc legată de prețurile interne. De altfel, nu e legată nici de alte cauze interne.

Cauza deprecierii leului este una singură: norii grei adunați deasupra Uniunii Europene. Dovadă că nu doar leul s-a depreciat. Datele sunt concludente: zlotul polonez, forintul unguresc și coroana cehă s-au depreciat mult mai mult decât leul. Pot spune, fără să greșesc, că leul a arătat cea mai puternică rezistență în fața șocurilor externe. Dar ce înseamnă coborârea inflației până la 1,80 la sută? Să judecăm. De douăzeci și doi de ani, fără întrerupere, pierdem bani la ruleta inflației. Am pierdut toate economiile de la CEC în primii doi ani de după 1989. Ni s-a înjumătățit salariul real și au scăzut consumurile. Inflația s-a jucat cu noi, urcând și coborând de la o lună la alta, de la un an la altul, alergând numai pe cai mari. Prețurilor li s-a dat drumul din cușcă încă din 1990. Dar mișcările lor s-au derulat în contratimp cu dinamica economică. Când au urcat prețurile, inflația atingând cote de 200-300 la sută, a scăzut drastic producția. Așa că inflația n-a corectat dezvoltarea, ci a jucat pe post de aspirator: a adunat de pe piață banii pentru care nu exista ofertă. Când a început creșterea, au fost puse “sub control” multe dintre prețurile produselor de bază, la energie, la numeroase materii prime, la produse alimentare. Din nou creșterea a primit semnale mincinoase și a greșit drumul. Trecerea la deplina liberalizare a prețurilor, în anii 2000, a fost o intervenție chirurgicală ce nu mai suferea amânare. Pentru că fusese inadmisibil de mult lungită boala prețurilor mincinoase. Dar nu s-a realizat astfel un sistem de piețe libere integrate, care să funcționeze pe principiul vaselor comunicante. Un sistem în care prețurile să primească, la rândul lor, semnale de la cursul valutar, de la dobânzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare, dar mai ales de la costurile producției. Operația, încetinită de mai multe ori, întârziată alteori, nu s-a încheiat. Ea a continuat în anii de dinainte de criză și în cei de criză. Prin corecții de prețuri. În niciunul dintre anii cu inflație foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, de după 1989, economia nu a funcționat bine. Dar inflația a indus iluzii. În această plasă au căzut întreprinderile obișnuite să facă profit din prețuri umflate după bunul lor plac. Acum, e foarte greu să fie dezvățate de drog. Un drog puternic, care le dădea senzația de bine în timp ce le ucidea treptat. Toate aceste întreprinderi vor avea nevoie, ca să supraviețuiască, de muncă îndârjită, de organizare rațională a muncii, de asumare a riscului în afaceri și de inițiativă, de management performant. Valori cu care ele sunt prea puțin obișnuite. Acum, drogul a dispărut. Inflația e jos. Iar cursul, dacă e sus, cauzele sunt în afara țării. Sigur, important este ca procesul de calmare a inflației să evolueze în condițiile menținerii adevărului prețurilor, al cursurilor acțiunilor și banilor, al dobânzilor. Mai cu seamă că acest adevăr e aproape un bun câștigat. Din nefericire însă, măsura nu a putut fi corelată cu liberalizarea totală a concurenței. Marii producători încă pot să dicteze prețurile și să comande pe piață. Ei mai vor inflație, fiindcă numai astfel și-ar permite să producă puțin, cu costuri mai mari, dar să vândă scump. Calmarea inflației va fi definitivă numai dacă vor fi “calmate” marile interese. Prin concurență, în primul rând.