Statistica a confirmat: în august prețurile au scăzut din nou. Pentru a treia lună consecutiv. O premieră.
Unele voci au exclamat: deflație! Exagerând, desigur. Pornind de la adevărul că prețurile au scăzut trei luni, una după alta. Așa este. Numai că o cheie este esențială: dinamica pe 12 luni. Rata de 4,25 la sută indică o creștere lentă, mult mai lentă, dar nu o scădere a prețurilor.
Tabloul mișcării prețurilor în România, așa cum arată acum, are o semnificație puternică. Fiindcă înainte de 2008, ani de zile, cot la cot cu multe alte țări europene și cu America, am importat dezinflație din Asia, îndeosebi din China și din India. Începând din august 2007 însă importăm inflație.
Noi, în România, am trecut prin mai multe cicluri ale mișcării prețurilor. Scumpirile din 1991-1993 au determinat o schimbare de direcție în dinamica inflației. S-a declanșat o spirală periculoasă. Au fost majorate prețurile mai multor produse legate de fluxul țițeiului, între care energia electrică, benzina și motorina. Inflația și-a pierdut calmul. S-au adăugat apoi anticipările inflaționiste. Psihoza a zgândărit continuu inflația și i-a dat noi impulsuri.
După 1994 însă, pe fondul unor politici monetare inspirate, inflația a pierdut continuu din altitudine. După ce, în 1993, bătuse toate recordurile: 300 la sută… Dar rata anuală de 300 la sută, din 1993, încheia un ciclu: trei ani de urcare neîncetată a spiralei prețurilor, într-un joc cu trei cifre. Din ’94 a început un alt ciclu. Inflația a coborât continuu, fiind exprimată prin două cifre.
Inflația își continua totuși cursa, împovărând bugetele de familie și economia cu prețuri încă prea mari. Ce avea să fie mai departe? Un timp, prețurile s-au mișcat în sus și în jos. De multe ori, chiar de foarte multe ori au intervenit schimbări radicale de la un an la altul. Sau de la o lună la alta. Pentru că am avut parte fără încetare de un adevărat zig-zag inflaționist. Din 2000 însă, an de an, prețurile s-au calmat. Am trecut printr-un lung proces de dezinflație, cu rate având o singură cifră. Un al treilea ciclu, care a durat șapte ani și jumătate. Dar în august 2007, parcă pe neașteptate, inflația s-a întors. A reînceput să-și facă de cap spirala prețurilor.
În primăvara lui 2007 rata anuală a mișcării prețurilor cobora și noi gândeam că, în materie de inflație, ce a fost greu cu adevărat a trecut. Dar n-a fost să fie așa. Criza imobiliară din America își arăta colții și sondajele de la noi situau deja inflația pe primul loc, înainte de șomaj și de recesiunea economică, între motivele de frică ale românilor. Iar produsele a căror scumpire sensibilizau în cel mai înalt grad populația, provocând nevroze generalizate, erau pâinea, legumele, uleiul, laptele, curentul electric, benzina, energia termică, telefonul. Tocmai prețurile acestor produse au sărit din matcă, începând din august 2007, punând în gardă bugetele de familie. Și determinând, pe scara economiei, un șir lung de probleme greu de rezolvat.
Apoi criza a ajuns la noi, inflația a luat avânt și, în 2008, în 2009 și în 2010 economiei și populației nu le-a fost ușor să facă față presiunii notelor de plată pentru facturile energetice, alimentare și la servicii.
De ce creșteau prețurile? Două mari cauze erau determinante. Acțiunile lor, cumulate, făceau să sară acul inflației. Între aceste cauze nu se aflau însă nici nivelul dobânzilor bancare și nici cursa leu-dolar, nominalizate adeseori ca “motive obiective” ale scumpirii vieții. Atât dobânzile, cât și cursul de schimb au acționat ca ancore antiinflaționiste. Evoluția acestor indicatori din sistemul economiei monetare au suplinit mișcările din sistemul economiei reale, unde trei mari fluxuri (consumul, producția de bunuri și producția de servicii) aveau probleme de sănătate.
Și iată că, în 2011, a început bătălia pentru ca nava inflației să fie adusă într-un port liniștit. Și să fie ținută acolo.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.